marți, 20 mai 2008

Mangaind sanul perfect de sub talpa umeda a lui Rudolf

Mi-ar fi placut mie ca asta sa fie titlul unei povestiri sau unui roman (de ale meleJ). De fapt descrie doar o literala indeletnicire repetata de nu-stiu cate ori in doua zile. Si daca ar fi fost sa fie un titlu nu e nici pe departe atat de delicios ca acesta: ”Castelul printesei de caramel”. Caci despre el e vorba, nu despre Rudolf, melcul politemporal. Scriu despre asta pentru ca e o carte care mi-a placut. Si-apoi pentru ca desi nu il stiu pe Eddie decat dintr-un post de-al lui Zully (dar nu impartasesc in totalitate recenzia ei) simt ca orice tanar scriitor roman merita sa aiba partea lui de atentie, macar de la unul care aspira sa debuteze si el. Nu pentru ca eu as fi critic literar si nici vreun cititor cu state vechi. Quite the opposite.

E ciudat ca pe filiera FHM exista doi tineri scriitori romani pe care ii admir – Zully si Eddie. Desi FHM e doar un loc de munca pentru ei (cred, dar nu 100%), scrierile lor au ceva din acea revista, macar asa cum o percep eu. Un erotism discret, combinat cu puternice note ironice si cu puseuri licentioase. Uneori simbolism sexual, alteori emotii senzuale.

Castelul de caramel al printesei de caramel e o poveste alerta si nu e poveste. Ritmul e foarte sustinut, chiar prea, uneori. Densitatea scrierii este atat in actiune cat si in stil si metafore. Uneori cateva pagini ma oboseau de trebuia sa ma opresc. Sa reflectez putin. Sunt multe mesaje condensate acolo si imens de multa ironie. Dar este si dragostea, visul, idealul, frumusetea, “delicatetea” (na Zully, citat), dar si intimitatea unor personaje originale. Fantastic, catre supra-realist.

Cam multe cuvinte pretioase pentru o carte deloc pretentioasa. Superba, scurta si destul de grea de digerat, dar foarte lina la citit. Stiti zicerea aceea cu ce ramai dupa o carte – socat, mirat, pe ganduri, entuziasmat, plangand, razand etc. Cum am ramas eu dupa Castel? Sa zicem ca nu mi s-au taiat picioarele citind-o, dar a fost o lectie maiastra pentru un condeier aspirant. In multe feluri pe care nu le dezvolt aici.

E o carte ca atunci cand esti copil si primesti de la un strain o caramea. Buna, foarte buna, cea mai buna. Ai mai vrea una, dar nu mai ai. Si ramai mereu cu gandul la ea.

luni, 19 mai 2008

In cautarea lui Radu

… cincizeci, saizeci, saptezeci, optzeci, nouazeci, SUTA!!!! Cine nu-i gata il iau cu lopata!

Forfota picioarelor pe pietrele ingropate in pamantul batatorit de miile de pasi, zecile de biciclele si masinile razlete, ridica praful nevazut, iar firele de iarba ascunse de intunericul aramit de watii publici care cadeau spre noi prin norul incandescent arzand in roiul gazelor de noapte incurcate de zecile de luni intinse in linie dreapta intre fire negre, ascundeau trupurile noastre ingropate de emotia blocstartului din care trebuia sa sprintam catre stalp. Cel mai bine iluminat pentru a alunga teama celor care se faceau.

Radu si cu mine stateam acolo, una cu desisul de buruieni amagite de reavanul malului garlei. Inchipuiti-va garla ca o apa pana la genunchi, maloasa si plina de broaste cu doua maluri care incapeau intr-o saritura din alergare a oricaruia din noi, care la 12 ani, bateam serile de la marginea acelui vechi oras, printre casele bunicilor si stalpii cu mii de wati pe care Ceasescu nu ii oprise inca.

Ma ascundeam mereu cu Radu, care nu fusese gasit niciodata. Pe langa sprintul iute, Radu gasea cele mai bune locuri si disparea, si eu odata cu el, de ajungeau ceilalti sa ne caute la cateva strazi distanta. Old Death hoinarea prin padurile din povestirile lui Karl May si putea disparea si in desertul fara cactusi al Arizonei. De la el furase Radu secretele amestecate ale camuflarii indienilor, padurarilor din nord si fratiei cu natura.

Asteptam sa se duca Bogdan in cautarea celorlati, iar noi ne taram incet prin desis si praf si nu puteam fi deosebiti nici din apropiere.Radu porni scurt, in doua secunde era langa stalp, se scuipa cu galagie si atunci aparu Bogdan care ii prinsese pe Raluca si Edi. Prea tarziu pentru mine, alunecasem in mal. Urmam sa ma fac. Stiam ca o sa dispara. Auzeam cele douazeci de voci indepartandu-se sau sasaindu-se a liniste.

M-am intors si am deschis ochii. Teama ma invaluia ca gazele stalpii cu luni. Nimic, tipenie. Cativa lilieci, falfaindu-si amenintarea. Am alergat catre gardul de la tanti Aristita, steam ca acolo merg multi. Am prins trei. Mai ramasesera multi care m-au pacalit apoi. Am numarat, lipsea Radu. Radeau: “voi care sunteti cei mai buni prieteni si nu poti sa-l prinzi?”. “Pai, m-am uitat unde ne ascundem noi si nu e.” L-am strigat -nimic. Am inceput sa caut in timp ce ceilalti mai aruncau glume, vorbeau de balciul care sosea a doua zi cu lanturile, balerina, lu’ Ovidiu ii placea vata pe zahar, lui Bogdan sa alerge caii, Ralucai … glasurile se pierdeau in semintuneric – ziceam incet: “hai Radule ca te las pe tine – iesi ca oricum are cine sa se faca daca ma intreci”.

“Nu il gasesc” m-am intors la ei. “Unde sa-l mai cautam? Pai poate in desisul de papura de la nea Vasile.” Am ajuns cu totii, am intrat tinandu-ne de mana asa cum ne invatase Radu ca sa nu dispara niciunul din noi. Am rascolit lastarisul umed. Nea Vasile iesea cu pusca sa impuste dihori, uneori noaptea ne chema si pe noi acolo sa stam la panda sa-l vedem cum ii lua. Usa scartai, ramaseram pe loc si vazuram pusca batand in lumina lunii. Ne-am oprit. Le-am soptit: “lasati-ma pe mine sa vorbesc ca ma stie, daca miscati, trage, crede ca sunt dihorii - Nea Vasile, nu trage suntem noi ne jucam v-ati ascunselea si il cautam pe Radu care a disparut!”

Pacanitul surd al pustii trimise catre noi ace de gheata. Incepura sa fuga tipand. Pusca continua asaltul, ei cadeau razleti prin papura. Ma lasai la fund doar cu scafarlia deasupra apei. Era doar o unda lina care inainta. “SSST. Nu misti. Sunt eu. Sunt banditii lui Maloy. Taci si vino dupa mine.” Radu ma tragea incet de tricou si eu imi propteam picioarele in malul fundos pana inghetam de teama ca ma inghit adancurile sau ca ies prea tare in bataia carabinei. Totusi, inaintam incet cu spatele, ajunseram aproape de malul de la rasarit, eram ascunsi de stufaris de tot. Linistea ne inconjura ca o mama blanda si protectoare. Ogarii lui Maloy se apropiau pe apa. Radu scoase arcul si ochi. Cazura doi. Ultimul l-a luat cu lama pana-n prasele. Radu, s-a intors catre mine, si atunci i-am vazut ochii sangerii in lumina lunii, watii publici se stinsesera – era prima oara cand dictatorul ii oprea – si imi spuse: “Acum ne vom face nevazuti. Trebuie sa asteptam ziua.” Nu i-am simtit rasuflarea, Radu imi povestise ca Old Death insela de multe ori indienii tineri prin lipsa de suflu. Isi opera inima. L-am luat de mana, nu avea puls. Ne-am intins in mal.

Lanterna ma orbi si atunci bunica striga de la poarta. “Haideti la culcare ca e miezul noptii.” A doua zi, gasira 18 copii morti in stufarisul lui nea Vasile, care era plecat la vanatoare si nu a venit decat a doua zi, cu tovarasii de vanatoare cu mistretii si caprioarele cazute in padurile Neamtului. Militia nu a putut explica moartea copiilor cazuti de gloante de carabina care nu se mai fabrica de o suta de ani. Eu am mers cu unchiul care ma gasise aproape inecat in mal la Militie sa le povestesc. Rasera de povestea mea si ma intrebara unde e Radu. “Ascuns”, le-am zis. “A ramas acolo.”

N-a fost gasit niciodata.

miercuri, 7 mai 2008

Iaromir cand caldura incinge pietrele

Baga mana stanga subtire printre ulucii rari ai gardului si cu o miscare cunoscatoare apuca ivarul portii si il dadu la o parte in timp ce cu dreapta impingea hotarul de lemn intre ulita ingusta pietruita si atarnata intr-o rana pe coasta culmii si taramul de praf uscat batatorit al teritoriului niciodata calcat de noi. Cu teama paseam incet pe vine cu rasuflarea taiata intrand pe sub crengile boltite ingreunate de incarcatura de roscove de vara tarzie pe care uneori le foloseam la jocul de “farfa”. Iaromir ne astepta acolo ca in alte seri. Dar de data asta ne-a invitat el insusi inauntru. Pamantul meu este bine-primitor pentru cei care asculta minunile de pe dealul Visarii.

Bunica imi spunea ca Iaromir aparea prin sat rareori, intr-o pelerina veche maro care pastra inca semnele vremilor acoperite de umilinta decaderii oamenilor care o priveau: Sa ne fereasca Dumnezeu de asa nenorociri. Ce baiat destept si uite cum a ajuns. Bunica ne-a zis ca el era student la Iasi, dar ca intr-o seara a iesit pe strada in pielea goala si a strigat "nu stiu ce". L-au luat si l-au dus la Socola sa isi linisteasca mintile. Are o sora care ii trimite bani si mancare. Maica-sa saraca a fost si ea nebuna.

Seara in lunile de vara cand caldura incinge pietrele, auzeam urletele lui Iaromir. Ne furisam pe langa gardul lui si la lumina focului il vedeam dezbracat dar in cizme de cauciuc pana la genunchi si cu membrul flasc, una din primele noastre viziuni reale ale nuditatii umane aproape complete. Sorin era cel mai curajos si el ne-a zis ca intr-o seara tarziu s-a strecurat pana la usa lui si inanuntru a vazut praful indienilor Navajo risipit printre colinele lumii, el fumand pipa pacii cu seful de trib. Intr-o alta seara l-a vazut band ceai cu samuraii, iar intr-o alta razboindu-se cu canibalii din Papua. In noaptea aceea, Sorin ne-a spus ca mai sunt trei povesti pe care are sa le spuna Iaromir. Ne chemase in acea seara la el sa ni le povesteasca. A doua zi aveau sa vina din nou sa il ia. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci dar de cate ori merg la bunica, imi povesteste ca in noptile de vara cand caldura incinge pietrele chinuite el este acolo pe culmea lui declamand in limbi necunoscute si intonand incantantii ciudate.

Prima poveste a fost a lui Celosghi, baiatul cu parul rosu care putea sa se transforme in peste. A doua poveste a fost a Lirei care putea sa vorbeasca cu pasarile. Ultima a fost a noastra intorcandu-ne acasa. La jumatatea drumului, in mijlocul poienii de deschise o vale su apa si nu am mai putut trece. Celosghi, s-a facut peste si a inotat pe celalalt mal. Ajuns acolo s-a intalnit cu Lira care a vorbit cu pasarile cele mari. Ele au venit si ne-au trecut apa. Mai departe am mers pe colina cu miresme de sange de taur si am vazut coridele spaniole. Dupa ultimii copaci de intindeau campiile catalaunice si am vazut o mare batalie. Cand armatele s-au retras noi am putut trece si am ajuns pe trecatorile din munti. Aici strajuiau cavalerii cu crucea si capul si ne-au lasat sa trecem doar cand am jurat ca vom pastra secretul trecatorii. Cand am coborat muntele am vazut ulita satului si luminile de la casele noastre. Bunicii ne asteptau toti la porti. Cand am ajuns acasa ne astepta mancare si paturi pregatite. Iaromir dormea linistit, noaptea tocmai se racorea, venise toamna.

luni, 5 mai 2008

Ego masturbation

Cum am promis in ciclul asta de ars poetica trebuie acum sa vorbesc si despre asta.

Cand am inceput eu viata mea corporata si invatam intr-ale jobului cate in date si in prezentari, "colega mea mai mare", adica sefa mea, ma amuza uneori cu povestiri de la intalnirile ei de afaceri cu mari personalitati din lumea advertisingului si media. Cum asta e o lume aparte de reusite fara mediocritate si plina doar de talente implinite, multi din cei cu care ea se intalnea aveau o mare (chiar foarte mare) trasatura comuna. Colega mea o numea simplu: ego masturbation. Acum, nu stiu daca trebuie sa traduc, e destul de clar: orgoliu, vanitate, fudulie, prea plin de sine, etc. combinatie cu o apetenta speciala de a-si etala si gadila aceasta inzestrare naturala. Da, multe cuvinte pt asta, dar vroiam sa stiti de unde vine.

Deh, ce legatura are asta cu mine si cu ars poetica mea? Pai ce sa aiba cand un condeier aspirant isi face ars poetica? De exemplu ca doar un scriitor consacrat poate sa aiba o ars poetica, nu? Altfel suna a ego masturbation :-). (Mama ii zice: "te crezi tu al mai destept din lume"). Dar chestia poate e si mai profunda dincolo de :-)-urile ei. Se spune ca cei mai ratati dintre scriitori (de fapt doar niste condeieri aspiranti cu totii) sunt chiar cei care scriu din orgoliu ca sa arate ce tari sunt ei si sa ajunga faimosi si bogati si sa tina prelegeri in aule universitare etc. Ei de asta mi-e mie frica, daca totul e doar o farsa a ego masturbation-ului meu propriu si de fapt nu ma intereseaza decat sa am faima si glorie? Exista, stiu, o simt, dar ce pot spune e ca nu asta am simtit prima oara, ca nu asta a fost samanta acestei porniri. Ca da, as vrea sa fiu un scriitor cunoscut, caci scriind numai pentru mine poate fi plictisitor, de fapt. Ca as vrea sa ating sufletele si vietile oamenior, sa gaseasca inspiratie, raspunsuri sau magie in cartile mele. Daca voi ajunge macar pe-aprope nu stiu. Dar stiu ca nu e nimic care sa ma opreasca sa incerc. Iar daca reusesc ce premiu mai mare pentru un ego masturbator? :-)

miercuri, 30 aprilie 2008

Ars poetica tardiva

Nu mai pot sa aman sa scriu despre asta. De fapt am mai scris despre asta, Dar nu asa. Ceva mai direct acum. Cu lucruri mai pe sleau spuse. E vorba despre chestia asta cu scrisul.
De fapt eu sunt un mare novice. Nu ca nu s-ar vedea, din ce puteti citi mai jos. Chiar si un novice isi da seama. Right. Acum ca asta e clar, de unde si pana unde?
Pai, ideea eu zic ca o am din copilarie si nu stiu de unde mi-a venit. As crede ca cineva mi-a zis ca un strabunic al meu a regretat ca era analfabet pana intr-atat incat pe patul de moarte ar fi spus ca i-ar fi placut sa-si scrie viata. Totusi, chestia asta pare a fi o mica plasmuire de copilarie. Mama mi-a zis ca nu ar fi fost adevarata.
Mai departe, prin clasa a cincea, fiind si eu roman ca toti ceilalti nascuti poeti, am ticluit vreo doua poezii. Una era cam patriotica si una era ceva genul unui Cosbuc asa de toamna trista. Profa de romana a vazut-o pe asta cu toamna si a parut impresionata. M-a intrebat de unde m-am inspirat. De nicaieri. Well, atunci a fost si mai impresionata. In fine, chestia a trecut, eu m-am apucat sa citesc Dumas (prea mult!) si a venit liceul. Nici urma de porniri sau inspiratii literare. Chiar mediocritate la “romana”. Si atat. Facultate economica. Job corporatist. Si iaca-ma cu aspiratii de scriitor.
Cateva chestii au mai fost intre timp. Una ar fi ca cineva m-a incurajat vazand alte scrieri ale mele, de alta natura (o sa spun alta data). Apoi cam vreo 5 ani in urma dupa vreo alti 15 in care nu citisem nimic notabil mi-au cazut in mana doua carti: Saramago – Pluta de piatra si Llosa – Matusa Julia si condeierul. Foarte diferite, foarte bune. Ambele mi-au rascolit un “je ne sais quoi” o chestie interioara ceva ce m-a cam speriat. Nu facea parte din planurile mele sa cad absorbit in marea literatura – cine stie ce apucaturi m-ar mai fi luat de cap. Asa am renuntat sa mai citesc! Funny, nu?
Ei da. Acum sapte luni, s-au intamplat doua evenimente simultane. O chestie tulburatoare la care am fost martor, despre care voi scrie intr-o buna zi sper eu, si intalnirea pur intamplatoare la o casa de marcat dintr-un supermarket a sotiei mele cu o carte de Llosa – Ratacirile fetei nesabuite. Pe care am citit-o in timp ce traiam intamplari incredibile pentru viata mea relativ monotona. Eh, astea m-au rascolit asa de rau ca mi-am dat seama ca de ceea ce fugisem cu cinci ani in urma si ce incercasem in clasa a cincea va fi parte din destinul meu.

Si asa a inceput chinul asta si nebunia asta si micile satisfactii si marile nemultumiri, si furia si deznadejdea si bucuria si efuziunea. Tot ce traiesti cand scrii. Scriitorii stiu de ce!

Trebuie sa intelegeti ca eu chiar sunt un novice. Asta pentru ca am cultura literara zero si experienta de viata nu prea diversa. Cum bine stim (“noi” scriitorii, daca pot sa ma introduc si pe mine) – un scriitor scrie de fapt doar despre el si despre ce a vazut si trait in viata lui. Fantezia totala e imposibila. Apoi trebuie sa fii bine citit. Nu prea am din nici unele. Zic eu. Poate putin talent si multa dorinta. Habar n-am. Ce am aflat e ca si cu scrisul e ca si cu orice success – 10% talent si 90% munca.

De ce scriu asadar? Ca nu cred ca am lamurit-o. Nici pentru mine. Incerc aici, poate imi iese. O chemare launtrica, ce ma macina si nu imi da pace. Un foc nestins care cere apa, mereu. Deci pentru mine. Sper ca intr-o zi sa scriu pentru multi altii care sa gaseasca bucurie, speranta, intelesuri si mistere, alinare si tristete. Singuratate, inadaptare, naiv-optimism, cinism, sarcasm, poate si umor. Eu stiu daca ajunge? Sunt inca prea novice.

Am si citit mult in ultima vreme: Marquez, Faulkner, Woolf, Mustafa (Zully), Grandes, Flaubert, Llosa, Pirandello si inca altii. Cineva mi-a zis ca prea sunt fixat pe sud-americani. Acum ma pregatesc sa citesc Cortazar, dar poate voi mai citi doi trei romani. Adevarul e ca pana acum am regasit ceva din asteptarile mele despre literatura doar in in sud-americanii astia doi: Llosa si Marquez. Sunt influentat de ei? Nu stiu inca. N-ar fi rau daca odata voi fi comparat macar cu unul mai mic ca ei. Tot o sa fie mult. Uite, Faulkner mi-a placut pe alocuri. Foarte variat si original. Woolf originala, dar deloc genul meu de proza. Si stiti, citindu-i am ajuns sa fiu asa de derutat ca mi-am pierdut busola. Propria directie nu stiu care-mi mai e. Desi acum trei luni, cand am inceput primul meu roman, era destul de clar, pentru mine cel putin, ce stil ma cuprinde si ma defineste. Acum cand recitesc, parca vine din alta lume, desi doar am citit mult si am scris putin pe acest blog. Aici, mai mult experimente. Samburi de povestiri, nascociri, aiureli. Chestii ca sa imi dau mana, ici-colo poate putina influenta din ce citeam. Si poate prea multa constientizare a tehnicilor si incercari nereusite de a le manipula.

Ma cam intind. Devine plicticos, si habar n-am daca va intereseaza pe voi cei ce cititi, dar prea ma rodea sa le zic. Si probabil voi continua cat de curand aceasta ars poetica.

PS: N-am zis nimic de ego masturbation. O sa fie curand, va promit. Si mai putin plicticos.

duminică, 27 aprilie 2008

Crampei de timp

Usa s-a deschis atunci cand cu privirile ne-am intalnit pentru ultima oara. Iesind a ramas in urma umbra aromei de vara din ochii ei. Vazusera picuri de miere toropita ce cadeau din streasina de salcam peste obraji. In asteptarea uimita a florilor era linistea stearsa de alunecarea gandurilor catre ultimele clipe de evantai rasfrant. Peste acele petale de timp, praful se asternea incet, iar duhul adierii de munte prevestea mure coapte.

Am coborat auzind frunzele vorbind cu pasarile. Zana lor este pe drum, va veni cand eu voi ajunge jos. Dar tu sa stai aici, ispita lemnului verde te va pazi de alunecarea in rapele uitarii.

Asteptarea nu va fi niciodata mai placuta. Dupa ani, lumina aromei de vara din ochi va straluci peste amintirile noastre.

miercuri, 23 aprilie 2008

A crescut prea repede

Albert. Era numele dupa care il cunostea toata lumea. Eu il stiam de Berti. Cand l-am intalnit acum cincisprezece ani mi s-a prezentat drept Albert.

Berti! Berti! Zulufii blonzi jucand peste ochii de culoarea perelor parguite pe care le vedeam toamna in livada lor, prevesteau ca acea frumusete de copil va dainui anilor. Care au trecut mai apoi si am intalnit acei zulufi pieptanati cu grija cochetului de la douzeci si trei de ani. Ioana il striga Berti si asa i-a ramas numele si pentru Diana cea cocheta acum.

***

Pasii grei veneau pe covor. Covorul nu mai era curat acum. Pantalonii era negri. Fustele la fel. Se adunau in jurul mesei langa cutia maron. Era lunga. Toti mergeau sa il imbratiseze pe Berti. Mai apoi au plecat. Eu am stat cu bunicul care nu putea sa mearga. Eu am avut grija de el. I-am luat cartea, cand a adormit, asa cum mi-a zis Berti. Au veni mai tarziu si am mancat cu totii. Unii erau tristi, altii erau veseli. Berti nu vorbea. Ma privea din cand in cand. A plans de cateva ori. Am plans si eu. Mi-au zis ca mami o sa doarma si ca pleaca la Dumnezeu. Adica a murit! Nu-i asa?

***

- Totusi e doar o copila de patru ani, trebuia sa o ia si pe ea, batranul se putea descurca si singur.

- Draga, poate a vrut sa evite sa o expuna la toata chestia asta.

- Bine, dar atunci trebuia sa o trimita de acasa.

- Pai si ce ii spunea dupa aia de Ioana?

***

Azi e prima ta zi de scoala, sa fii cuminte si sa faci ce ti se spune! Stia ce e scoala de la prietenii mai mari.

Berti mergea la serviciu si venea intotdeauna la 5. Diana venea de la scoala singura la 2. Pana la 5 isi facea temele. Si apoi vorbea cu Berti. Uneori mai faceau si teme impreuna. Diana vazuse la televizor tati care se recasatorisera si l-a intrebat intr-o zi daca vrea si el sa faca asta. Tu vrei asta, a intrebat-o. / Nu stiu. Dar as vrea sa mai am si eu o fata cu care sa vorbesc. Fetele de la scoala nu ma plac. Zic ca sunt rea. Eu doar le zic mereu ce imi trece prin cap. Crezi ca e rau? / Nu e nimic rau sa fii sincer, dar oamenii se sperie uneori de adevar. De aceea te evita. / Dar tu nu ma eviti desi uneori te sperii, ca acum cand te-am intrebat daca vrei sa te recasatoresti.

***

Diana si Aria veneau des acum impreuna si Berti nu mai trebuia sa stea de vorba cu Diana in fiecare seara. Erau Diana si Aria. Mai tarziu au aparut Mihai, Alex si altii. S-au schimbat.

“Stiu ca e greu acum cand e adolescenta, dar ma intreb cum as putea sa ii usurez suferinta. Cred ca ar vrea sa ma recasatoresc. Stii ca ma intalnesc cu Amalia de multi ani. Chiar si Diana stie, si o place pe Amalia, cred eu. Dar eu nu ma simt pregatit acum. Si baietii cu care iese, ma cam sperie uneori, dar ea pare atat de sigura pe ea. Parca nici nu e adolescenta. A crescut prea repede.”

***

- Nu stiu ce sa zic, suntem de 5 ani impreuna dar stiam ca o sa o faci. Nu m-ai iubit cu adevarat niciodata. In tacerea lui se citea vina dar livada lor absorbea totul in frunzele galbene ale perilor

- Da poate ca nu, dar nu vreau sa te mai mint. Vreau sa fiu singur o perioada.

***

Maine plecam la facultate. Riri iti dai seama ca o sa fim ca doua curci bete prin orasul ala mare? Stii ce m-a speriat cand am fost acolo. Asa multa lume si toate blocurile alea. Si noi o sa stam intr-unul. Stii cine mai e coleg cu mine? Alin de la 12 G. Da, nu-mi vine sa cred ca a luat si el. I-am si zis – bai gaga tu la Litere, ce cauti tu, esti vreun poet ascuns? Si stii ce mi-a zis? M-a lasat fara grai, pe mine, iti dai seama? Cica el nu trebuie sa dea socoteala unei poame, fetele ca mine nu merita atentia lui. Auzi fata, ce gaga sa-mi zica mie poama.

Pai daca tu l-ai facut gaga. Eu cred ca va placeti, Didi.

Fugi de-aici, nici sa n-aud. Tocmai ce am terminat-o cu Toma, care s-a dus cu fufele lui cu tot in Anglia. Sa praduiasca pe-acolo cluburile. Mai trebuia sa ii dau si un sut in fund cand am aflat ca s-a vazut cu Adela.

Si azi e ultima mea insemnare in Jurnalul de acasa: Riri si Didi vor cuceri lumea buna, vor citi cu marii poeti ai tarii, vor dansa cu marii actori ai tarii si vor fi cele mai de succes fete din Bucuresti. Riri adica Aria a intrat prima la Design. Eu, adica your truly, Didi voi studia Limbile Romanice. O sa ne distram si o sa imi fie dor de Berti. Ne vedem in Jurnalul de capitala.

***

In acea prima zi, am ajuns acasa, la 5 ca de obicei. Desi si in orasul nostrum mic e mai aglomerat acum ca multi si-au luat masini, eu vin pe jos si ajung mereu la 5. Cheia a rasunat scurt in broasca, la fel ca intotdeauna, usa s-a deschis la fel, frigiderul zumzaia molcom cum o face de douazeci de ani. Aerul e curat, ca am lasat geamul deschis. Vine ploaia, trebuie sa il inchid. La baie taraie robinetul, o sa il repar zilele astea. Sunt cativa tantari. Pe usa ei scrie “beware chica mala”. Nu a fost ea rea niciodata, doar a crescut mai repede. Am intrat in sufragerie. Linistea ma intampina, neincetata departe de ea. Am deschis usa de la dulap. Mi-am amintit de albumul cu poze. De fapt cele 20 de albume cu poze ale lui Didi si unul al meu. Ea zicea mereu sa avem mai multe poze cu mine, dar eu nu vroiam. Imi placea mie sa ii fac ei. Am deschis albumul meu. Am plans de cateva ori. Ultima pagina. Inghesuite de-a valma. Le frunzaresc, imi amintesc si cand le-am facut pe majoritatea. Era un Leika. Am luat cutia lui si l-am potrivit. Pe ploaie de pe deal pot sa fac multe poze bune de la 5 la 7 seara. L-am sunat pe Gigi, mi-a zis ca a vazut-o pe Didi, coheta in gara impreuna cu Riri. I-am zis ca merg pe deal sa fac poze. Mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Apoi am sunat-o si pe Amalia, mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Mama m-a tot intrebat ce astepti tu de la viata. Eu i-am zis mereu ca sunt fericit. Iar acum sunt trist. Dar o sa merg pe deal sa fac fotografii si apoi Amalia o sa vina pe la mine sa gatim impreuna.

***

Poate avem o sansa, acum ca micuta impielitata a plecat. Si chestia cu fotografiile. Bine ca s-a dus sa le faca. O sa ploua, trebuie sa iau un taxi pana la el. O sa gatim retete indiene azi, asa a zis. Poate mai avem totusi o sansa.

marți, 22 aprilie 2008

Crampei frant

Infrant! Asa te simti. Fara speranta. Gol, dar totusi cautand sa mai gasesti un graunte de spus. Eu nu mai aveam nimic de spus dupa acea conversatie. Aveam sa scriu m-am gandit! E cel mai usor ca adancul nestiut, cel negrait, cel neexplorat sa iasa la suprafata.

Si ce e cand te uiti acolo? Cele pe care le-ai tinut departe de ochii lumii, care ies din cand in cand afara in accese de furie, sau de efuziune, de tristete, de deznadejde. Unii cred ca trebuie sa fii intr-o stare asa sa poti sa scoti ce in adanc. Dar poti s-o faci si constient, am spus atunci. Uite o sa vezi! De fapt au trecut mai multi ani pana sa inteleg tot ce spunea, dar nici acum nu cred ca are dreptate. Poti s-o faci constient sa experimentezi pe hartie acele trairi doar ale tale…

Dincolo de lumea asta a personajelor noaste inventate, nu suntem decat noi evident, spuse profesorul. Si acele straturi si povesti, si unghiuri, si jocuri de stil, de imaginatie, de timp si spatiu nu sunt decat noi ascunzandu-ne inca o data, doar estetic si doar ca sa le dam la lumina mai frumoase si mai tainice.

Astazi, dupa ce am fost plecat ceva vreme, randurile au disparut, cuvintele s-au incuiat in iatacurile lor, iar tu stii foarte bine ca azi nu e joi, si azi nu poti si vrei sa astepti pana joi, dar nici joi nu iti vor deschide.

Ma gandeam la cateva povesti, aveam vreo trei subiecte, dar nici bai sa le scriu, caci iatacurile erau inchise iar cararile surpate. Randurile fugisera pe-acolo. Am vrut sa ma intorc la primul meu roman, de fapt am recitit primele pagini. Mi-au placut desi la inceput nu. Dar o sa mai scriu zice el. Poate azi o povestire scurta, poate maine una mai lunga si romanul il voi termina. Cand nici nu conteaza.

Povestea lui spunea asa: dupa catava vreme de cugetat si-a dat seama ca ii placea sa scrie. La inceput a incercat un jurnal personal. Nu gasea sens intr-o insiruire automata a unor evenimente pe care el le gasea banale. Apoi a scris un capitol din primul sau roman si apoi cateva povestiri. Dupa o vreme, a mai citit. Mari autori, si poate ca s-a simtit tiranizat de ei. Si desi avea acolo vreo trei subiecte, nici ca mai stia ce sa faca cu ele. De fapt lui ii e teama ca daca nu mai are nimic de zis cu adevarat atunci despre ce sa scrie? Si ce placere sa mai gaseasca in asta?

joi, 3 aprilie 2008

Sase ani lipsiti de linisti

Lunga asteptare a acelui moment ii lancezise spiritul. Ii marcase mintea cu fierul rosu al unor amintiri despre care nu mai stia unde se termina adevarul. Sirena vaporului aducea incet reverberatiile concretului si reprima amestecul fugar al memoriei.

Astepta acolo cu o valiza in mana. Cei trei ani in feeria deltei adunasera dureri fizice necunoscute pana atunci si un hau al fiintei. Isi amintea de ce plecase si cand dar nu mai vedea nimic in viitor. Nu stiuse nici ce va face in delta, nici ce se va intampla mai departe. Lunile si anii trecusera pana cand apele ii inghitisera puterea de a lupta si opaitul vietii. Nu i-o facusera nici mai luminoasa, i-o luasera. Sufletul scurs incet pe unduirile line ale barcii se agatase de ostroave de speranta dar acum, acum cand era aproape de a se intoarce, nu mai avea niciun gand, ea era tot acolo dupa ochii goi, dar totusi de dupa valul cetii diminetii, una ca multe altele, nu deslusea nimic.

Calatoria cu vaporul fu scurta, printre tarani, turisti si echipaj vocile ii treceau usor pe langa el, iar ochii sai, alta data flamanzi de peisaje ca acelea, priveau reci in golul cascat de intinderea de ape si de marginirea bruta a padurii.

Spune-mi cand vei pleca, intrebarea venise pe neasteptate intr-o seara in care mancau ca de obicei in tacerea aruncata intre ei, nu stia de ce, dar asa deodata ea hotarase sa sfarseasca totul. Micile derapaje ale lunilor trecute ii somau sa faca ceva, iar ea hotarase prima. Cand s-a intors in acea seara de mai, linistea s-a asezat urland intre ei tipetele lor launtrice de dorinta si durere. In cei sase ani impreuna, linistea aceasta nu venise niciodata. Dar acum, ii anunta definitiva sa sentinta. Va sta acolo, iar ei vor pleca fiecare pe alt drum.

Drumul ei nu il mai stia. Acum, pe urmele lasate de vapor vedea drumul sau, sinuos, spumant, cetos, pierdut.

Cand a deschis usa casei, linistea aceea era tot acolo asupritoare intrerupta brusc de scurta rezonanta a balamalelor. Lasandu-si jos valiza privea scaunele nemiscate in pozitia lor din acea seara.

Maine, raspunse. Drumul sau catre speranta va trece prin trecut. Hotarase sa-i spuna ca nu vazuse umbra exilului din iubirea lor. Dar acum, ca exilul e necesar, va pleca.

Nu este un exil, iubirea noastra s-a uscat. Ca un copac, se gandi el, dar ce rost ar mai fi avut cuvintele. Parca iubirea lor a fost vreodata uda… uda nu, dar proaspata si vie si dulce si tot ce mai ramanea in urma era acest cuvant – uscat – ultimul al unor sase ani lipsiti de linisti.

Urca in dormitor, o ordine desavarsita si un plic pe pat. Il deschise, simtind cum tacerea se risipea. Inanuntru un numar de telefon. Atat. Soneria ii patrunse dintr-o data in maruntaie rascolind ultima urma de speranta, facand-o sa tremure si sa infloreasca.

Buna, spuse vocea ei necunoscuta, asteptam telefonul tau.

Dar cine e?

Mi-ai dat acest telefon in acea seara in care ai plecat. Mi-ai spus ca intr-o zi ma vei suna.

Trasnetul acelei seri cazu bubuitor in furtuna emotiilor lui. Linistea disparu si el se intreba atunci daca vor trece sase ani pana cand va veni.

Plec acum, in jumatate de ora voi fi la tine, mi-a fost atat de dor. Vocea ei parea cumva un ton de sidef si o marmura calda. Ca acum trei ani.

Ah da, isi spuse. Acum imi amintesc totul.

luni, 31 martie 2008

Nothing else matters

Nu tineam neaparat sa ma duc. Mai degraba as fi stat acasa. Se facuse tarziu si in ziua aceea nu invatasem nimic. Mai erau doar doua zile pana la cel mai greu examen din facultate si de-abia daca trecusem prin jumatate din materie. Era important sa iau o nota buna, imi placea profesorul, singurul din toata facultatea daca stau sa ma gandesc bine. De la care am invatat foarte multe, mai tarziu, cand a decis sa ne ofere mie si altor doi colegi joburi la noua lui firma de import-export. Ma irita ca pierdusem vremea si nu invatasem, si uite acum Sorin avea noevoie de mine, da, asa spunea vocea lui si fir-ar sa fie de invatat merg. Peste cativa ani aveam sa imi amintesc de acea seara ca de una din acelea care lasa sufletul intrebandu-se si mintea buimaca.

Ma chemase pe la trei dupa-amiaza. Senor, treci pe la mine? Pauza din glasul meu l-a descumpanit. Intelese ca nu prea aveam chef. De altfel relatia noastra se racise mult de la acea seara de iarna sumbra fara zapada si fara soare. Ii zisesem ca plec la munte cu Alida, Serena si Johnny, australianul cu care era Serena. El o iubea pe Serena si eu stiam asta.

S-a uitat la mine si mi-a zis scurt: Prietenia noastra nu sta in Serena, dar tu stii cat de mult o iubesc. I-am raspuns in stilul meu fara noima: N-are nicio legatura omule, Alida m-a invitat, ce era, sa ii zic ca nu merg? Mergi atunci, si corzile ghitarii incepura sa ingane Nothing else matters, in acordurile celor de la Metallica ceva suna iremediabil. O panza atat de fina tesuta intre meciuri de fotbal, nopti de sesiune, intreceri in bazin si ultime zile de august la mare. Auzeam atunci pescarusii, bataia aripilor indepartandu-se si tanguirile lor scurte si aspre.

Salut! Ochii lui imi spuneau totul. Stai jos! Mecanic, m-am asezat asteptand sentinta.

Stii, eu am maine ultimul examen. Apoi sambata am licenta. Luni, plec in Mexic, la ai mei. Definitiv. Nu mai raman aici, si nici nu cred ca ma voi mai intoarce. Auzeam linistea de dupa furtuna. Am ingaimat un de ce scurt. Nu parea sa il astepte.

Am un viitor mult mai bun in Mexic, si tata spune ca sunt sanse sa fie mutat la Miami peste vreo doi ani. Acolo in America e viitorul meu, nu am ce sa fac in tara asta de doi bani, prafuita si imbacsita de mizeria politicienilor, nesimtirea birocratilor si fitele de bani gata. Mi-e sila, si visul nostru de acum un an, sa facem ne facem afacerea noastra nu il mai visez. Tu ai alte perspective, esti mai mic si la o facultate mai buna. O sa ai sansele tale si o sa fii bine.

Si Serena? Cazu intrebarea pe care da, o astepta. Nu voia sa imi spuna, dar ea pleca odata cu el asa cum o stia numai el si cum nimeni altul nu avea sa o cunoasca.

Intelegi tu? Nimeni nu i-a dat nemarginirea! Acum ca a luat-o sa ramana cu ea, mie nu-mi mai trebuie! Hai sa-ti dau niste poze. Ne-am amintit impreuna atunci si seara aceea in care nu am invatat despre FOBuri si acreditive a derulat invalmasite sperantele, emotiile, cantecele si bucuriile anilor aceia nebuni. Am picat examenul doua zile mai tarziu.

Cand a plecat avionul, mi-a scris, am vazut doua pasari, parca pescarusi, dar ce sa caute ei aici in campie?, si avionul parca decola in tanguirile lor scurte si aspre. Da, chiar asa mi-a zis, si atunci mi-am amintit de ghitara lui.

Au trecut mai mult de zece ani de-atunci si nu mi-a mai scris de opt. Ultima oara mi-a spus ca e bine, ca a ajuns la Miami si ca lucreaza in audit financiar. Atat. Ii mai trimit cate un e-mail din cand in cand, dar nu imi mai raspunde. Un coleg comun care l-a intalnit intamplator in aeroportul din Amsterdam mi-a spus ca e mai mereu trimis prin delegatii in tari exotice si ca ii place sa calatoreasca. Probabil nu are timp sa iti scrie! Da, probabil.