Ars poetica tardiva

Nu mai pot sa aman sa scriu despre asta. De fapt am mai scris despre asta, Dar nu asa. Ceva mai direct acum. Cu lucruri mai pe sleau spuse. E vorba despre chestia asta cu scrisul.
De fapt eu sunt un mare novice. Nu ca nu s-ar vedea, din ce puteti citi mai jos. Chiar si un novice isi da seama. Right. Acum ca asta e clar, de unde si pana unde?
Pai, ideea eu zic ca o am din copilarie si nu stiu de unde mi-a venit. As crede ca cineva mi-a zis ca un strabunic al meu a regretat ca era analfabet pana intr-atat incat pe patul de moarte ar fi spus ca i-ar fi placut sa-si scrie viata. Totusi, chestia asta pare a fi o mica plasmuire de copilarie. Mama mi-a zis ca nu ar fi fost adevarata.
Mai departe, prin clasa a cincea, fiind si eu roman ca toti ceilalti nascuti poeti, am ticluit vreo doua poezii. Una era cam patriotica si una era ceva genul unui Cosbuc asa de toamna trista. Profa de romana a vazut-o pe asta cu toamna si a parut impresionata. M-a intrebat de unde m-am inspirat. De nicaieri. Well, atunci a fost si mai impresionata. In fine, chestia a trecut, eu m-am apucat sa citesc Dumas (prea mult!) si a venit liceul. Nici urma de porniri sau inspiratii literare. Chiar mediocritate la “romana”. Si atat. Facultate economica. Job corporatist. Si iaca-ma cu aspiratii de scriitor.
Cateva chestii au mai fost intre timp. Una ar fi ca cineva m-a incurajat vazand alte scrieri ale mele, de alta natura (o sa spun alta data). Apoi cam vreo 5 ani in urma dupa vreo alti 15 in care nu citisem nimic notabil mi-au cazut in mana doua carti: Saramago – Pluta de piatra si Llosa – Matusa Julia si condeierul. Foarte diferite, foarte bune. Ambele mi-au rascolit un “je ne sais quoi” o chestie interioara ceva ce m-a cam speriat. Nu facea parte din planurile mele sa cad absorbit in marea literatura – cine stie ce apucaturi m-ar mai fi luat de cap. Asa am renuntat sa mai citesc! Funny, nu?
Ei da. Acum sapte luni, s-au intamplat doua evenimente simultane. O chestie tulburatoare la care am fost martor, despre care voi scrie intr-o buna zi sper eu, si intalnirea pur intamplatoare la o casa de marcat dintr-un supermarket a sotiei mele cu o carte de Llosa – Ratacirile fetei nesabuite. Pe care am citit-o in timp ce traiam intamplari incredibile pentru viata mea relativ monotona. Eh, astea m-au rascolit asa de rau ca mi-am dat seama ca de ceea ce fugisem cu cinci ani in urma si ce incercasem in clasa a cincea va fi parte din destinul meu.

Si asa a inceput chinul asta si nebunia asta si micile satisfactii si marile nemultumiri, si furia si deznadejdea si bucuria si efuziunea. Tot ce traiesti cand scrii. Scriitorii stiu de ce!

Trebuie sa intelegeti ca eu chiar sunt un novice. Asta pentru ca am cultura literara zero si experienta de viata nu prea diversa. Cum bine stim (“noi” scriitorii, daca pot sa ma introduc si pe mine) – un scriitor scrie de fapt doar despre el si despre ce a vazut si trait in viata lui. Fantezia totala e imposibila. Apoi trebuie sa fii bine citit. Nu prea am din nici unele. Zic eu. Poate putin talent si multa dorinta. Habar n-am. Ce am aflat e ca si cu scrisul e ca si cu orice success – 10% talent si 90% munca.

De ce scriu asadar? Ca nu cred ca am lamurit-o. Nici pentru mine. Incerc aici, poate imi iese. O chemare launtrica, ce ma macina si nu imi da pace. Un foc nestins care cere apa, mereu. Deci pentru mine. Sper ca intr-o zi sa scriu pentru multi altii care sa gaseasca bucurie, speranta, intelesuri si mistere, alinare si tristete. Singuratate, inadaptare, naiv-optimism, cinism, sarcasm, poate si umor. Eu stiu daca ajunge? Sunt inca prea novice.

Am si citit mult in ultima vreme: Marquez, Faulkner, Woolf, Mustafa (Zully), Grandes, Flaubert, Llosa, Pirandello si inca altii. Cineva mi-a zis ca prea sunt fixat pe sud-americani. Acum ma pregatesc sa citesc Cortazar, dar poate voi mai citi doi trei romani. Adevarul e ca pana acum am regasit ceva din asteptarile mele despre literatura doar in in sud-americanii astia doi: Llosa si Marquez. Sunt influentat de ei? Nu stiu inca. N-ar fi rau daca odata voi fi comparat macar cu unul mai mic ca ei. Tot o sa fie mult. Uite, Faulkner mi-a placut pe alocuri. Foarte variat si original. Woolf originala, dar deloc genul meu de proza. Si stiti, citindu-i am ajuns sa fiu asa de derutat ca mi-am pierdut busola. Propria directie nu stiu care-mi mai e. Desi acum trei luni, cand am inceput primul meu roman, era destul de clar, pentru mine cel putin, ce stil ma cuprinde si ma defineste. Acum cand recitesc, parca vine din alta lume, desi doar am citit mult si am scris putin pe acest blog. Aici, mai mult experimente. Samburi de povestiri, nascociri, aiureli. Chestii ca sa imi dau mana, ici-colo poate putina influenta din ce citeam. Si poate prea multa constientizare a tehnicilor si incercari nereusite de a le manipula.

Ma cam intind. Devine plicticos, si habar n-am daca va intereseaza pe voi cei ce cititi, dar prea ma rodea sa le zic. Si probabil voi continua cat de curand aceasta ars poetica.

PS: N-am zis nimic de ego masturbation. O sa fie curand, va promit. Si mai putin plicticos.

Crampei de timp

Usa s-a deschis atunci cand cu privirile ne-am intalnit pentru ultima oara. Iesind a ramas in urma umbra aromei de vara din ochii ei. Vazusera picuri de miere toropita ce cadeau din streasina de salcam peste obraji. In asteptarea uimita a florilor era linistea stearsa de alunecarea gandurilor catre ultimele clipe de evantai rasfrant. Peste acele petale de timp, praful se asternea incet, iar duhul adierii de munte prevestea mure coapte.

Am coborat auzind frunzele vorbind cu pasarile. Zana lor este pe drum, va veni cand eu voi ajunge jos. Dar tu sa stai aici, ispita lemnului verde te va pazi de alunecarea in rapele uitarii.

Asteptarea nu va fi niciodata mai placuta. Dupa ani, lumina aromei de vara din ochi va straluci peste amintirile noastre.

A crescut prea repede

Albert. Era numele dupa care il cunostea toata lumea. Eu il stiam de Berti. Cand l-am intalnit acum cincisprezece ani mi s-a prezentat drept Albert.

Berti! Berti! Zulufii blonzi jucand peste ochii de culoarea perelor parguite pe care le vedeam toamna in livada lor, prevesteau ca acea frumusete de copil va dainui anilor. Care au trecut mai apoi si am intalnit acei zulufi pieptanati cu grija cochetului de la douzeci si trei de ani. Ioana il striga Berti si asa i-a ramas numele si pentru Diana cea cocheta acum.

***

Pasii grei veneau pe covor. Covorul nu mai era curat acum. Pantalonii era negri. Fustele la fel. Se adunau in jurul mesei langa cutia maron. Era lunga. Toti mergeau sa il imbratiseze pe Berti. Mai apoi au plecat. Eu am stat cu bunicul care nu putea sa mearga. Eu am avut grija de el. I-am luat cartea, cand a adormit, asa cum mi-a zis Berti. Au veni mai tarziu si am mancat cu totii. Unii erau tristi, altii erau veseli. Berti nu vorbea. Ma privea din cand in cand. A plans de cateva ori. Am plans si eu. Mi-au zis ca mami o sa doarma si ca pleaca la Dumnezeu. Adica a murit! Nu-i asa?

***

- Totusi e doar o copila de patru ani, trebuia sa o ia si pe ea, batranul se putea descurca si singur.

- Draga, poate a vrut sa evite sa o expuna la toata chestia asta.

- Bine, dar atunci trebuia sa o trimita de acasa.

- Pai si ce ii spunea dupa aia de Ioana?

***

Azi e prima ta zi de scoala, sa fii cuminte si sa faci ce ti se spune! Stia ce e scoala de la prietenii mai mari.

Berti mergea la serviciu si venea intotdeauna la 5. Diana venea de la scoala singura la 2. Pana la 5 isi facea temele. Si apoi vorbea cu Berti. Uneori mai faceau si teme impreuna. Diana vazuse la televizor tati care se recasatorisera si l-a intrebat intr-o zi daca vrea si el sa faca asta. Tu vrei asta, a intrebat-o. / Nu stiu. Dar as vrea sa mai am si eu o fata cu care sa vorbesc. Fetele de la scoala nu ma plac. Zic ca sunt rea. Eu doar le zic mereu ce imi trece prin cap. Crezi ca e rau? / Nu e nimic rau sa fii sincer, dar oamenii se sperie uneori de adevar. De aceea te evita. / Dar tu nu ma eviti desi uneori te sperii, ca acum cand te-am intrebat daca vrei sa te recasatoresti.

***

Diana si Aria veneau des acum impreuna si Berti nu mai trebuia sa stea de vorba cu Diana in fiecare seara. Erau Diana si Aria. Mai tarziu au aparut Mihai, Alex si altii. S-au schimbat.

“Stiu ca e greu acum cand e adolescenta, dar ma intreb cum as putea sa ii usurez suferinta. Cred ca ar vrea sa ma recasatoresc. Stii ca ma intalnesc cu Amalia de multi ani. Chiar si Diana stie, si o place pe Amalia, cred eu. Dar eu nu ma simt pregatit acum. Si baietii cu care iese, ma cam sperie uneori, dar ea pare atat de sigura pe ea. Parca nici nu e adolescenta. A crescut prea repede.”

***

- Nu stiu ce sa zic, suntem de 5 ani impreuna dar stiam ca o sa o faci. Nu m-ai iubit cu adevarat niciodata. In tacerea lui se citea vina dar livada lor absorbea totul in frunzele galbene ale perilor

- Da poate ca nu, dar nu vreau sa te mai mint. Vreau sa fiu singur o perioada.

***

Maine plecam la facultate. Riri iti dai seama ca o sa fim ca doua curci bete prin orasul ala mare? Stii ce m-a speriat cand am fost acolo. Asa multa lume si toate blocurile alea. Si noi o sa stam intr-unul. Stii cine mai e coleg cu mine? Alin de la 12 G. Da, nu-mi vine sa cred ca a luat si el. I-am si zis – bai gaga tu la Litere, ce cauti tu, esti vreun poet ascuns? Si stii ce mi-a zis? M-a lasat fara grai, pe mine, iti dai seama? Cica el nu trebuie sa dea socoteala unei poame, fetele ca mine nu merita atentia lui. Auzi fata, ce gaga sa-mi zica mie poama.

Pai daca tu l-ai facut gaga. Eu cred ca va placeti, Didi.

Fugi de-aici, nici sa n-aud. Tocmai ce am terminat-o cu Toma, care s-a dus cu fufele lui cu tot in Anglia. Sa praduiasca pe-acolo cluburile. Mai trebuia sa ii dau si un sut in fund cand am aflat ca s-a vazut cu Adela.

Si azi e ultima mea insemnare in Jurnalul de acasa: Riri si Didi vor cuceri lumea buna, vor citi cu marii poeti ai tarii, vor dansa cu marii actori ai tarii si vor fi cele mai de succes fete din Bucuresti. Riri adica Aria a intrat prima la Design. Eu, adica your truly, Didi voi studia Limbile Romanice. O sa ne distram si o sa imi fie dor de Berti. Ne vedem in Jurnalul de capitala.

***

In acea prima zi, am ajuns acasa, la 5 ca de obicei. Desi si in orasul nostrum mic e mai aglomerat acum ca multi si-au luat masini, eu vin pe jos si ajung mereu la 5. Cheia a rasunat scurt in broasca, la fel ca intotdeauna, usa s-a deschis la fel, frigiderul zumzaia molcom cum o face de douazeci de ani. Aerul e curat, ca am lasat geamul deschis. Vine ploaia, trebuie sa il inchid. La baie taraie robinetul, o sa il repar zilele astea. Sunt cativa tantari. Pe usa ei scrie “beware chica mala”. Nu a fost ea rea niciodata, doar a crescut mai repede. Am intrat in sufragerie. Linistea ma intampina, neincetata departe de ea. Am deschis usa de la dulap. Mi-am amintit de albumul cu poze. De fapt cele 20 de albume cu poze ale lui Didi si unul al meu. Ea zicea mereu sa avem mai multe poze cu mine, dar eu nu vroiam. Imi placea mie sa ii fac ei. Am deschis albumul meu. Am plans de cateva ori. Ultima pagina. Inghesuite de-a valma. Le frunzaresc, imi amintesc si cand le-am facut pe majoritatea. Era un Leika. Am luat cutia lui si l-am potrivit. Pe ploaie de pe deal pot sa fac multe poze bune de la 5 la 7 seara. L-am sunat pe Gigi, mi-a zis ca a vazut-o pe Didi, coheta in gara impreuna cu Riri. I-am zis ca merg pe deal sa fac poze. Mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Apoi am sunat-o si pe Amalia, mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Mama m-a tot intrebat ce astepti tu de la viata. Eu i-am zis mereu ca sunt fericit. Iar acum sunt trist. Dar o sa merg pe deal sa fac fotografii si apoi Amalia o sa vina pe la mine sa gatim impreuna.

***

Poate avem o sansa, acum ca micuta impielitata a plecat. Si chestia cu fotografiile. Bine ca s-a dus sa le faca. O sa ploua, trebuie sa iau un taxi pana la el. O sa gatim retete indiene azi, asa a zis. Poate mai avem totusi o sansa.

Crampei frant

Infrant! Asa te simti. Fara speranta. Gol, dar totusi cautand sa mai gasesti un graunte de spus. Eu nu mai aveam nimic de spus dupa acea conversatie. Aveam sa scriu m-am gandit! E cel mai usor ca adancul nestiut, cel negrait, cel neexplorat sa iasa la suprafata.

Si ce e cand te uiti acolo? Cele pe care le-ai tinut departe de ochii lumii, care ies din cand in cand afara in accese de furie, sau de efuziune, de tristete, de deznadejde. Unii cred ca trebuie sa fii intr-o stare asa sa poti sa scoti ce in adanc. Dar poti s-o faci si constient, am spus atunci. Uite o sa vezi! De fapt au trecut mai multi ani pana sa inteleg tot ce spunea, dar nici acum nu cred ca are dreptate. Poti s-o faci constient sa experimentezi pe hartie acele trairi doar ale tale…

Dincolo de lumea asta a personajelor noaste inventate, nu suntem decat noi evident, spuse profesorul. Si acele straturi si povesti, si unghiuri, si jocuri de stil, de imaginatie, de timp si spatiu nu sunt decat noi ascunzandu-ne inca o data, doar estetic si doar ca sa le dam la lumina mai frumoase si mai tainice.

Astazi, dupa ce am fost plecat ceva vreme, randurile au disparut, cuvintele s-au incuiat in iatacurile lor, iar tu stii foarte bine ca azi nu e joi, si azi nu poti si vrei sa astepti pana joi, dar nici joi nu iti vor deschide.

Ma gandeam la cateva povesti, aveam vreo trei subiecte, dar nici bai sa le scriu, caci iatacurile erau inchise iar cararile surpate. Randurile fugisera pe-acolo. Am vrut sa ma intorc la primul meu roman, de fapt am recitit primele pagini. Mi-au placut desi la inceput nu. Dar o sa mai scriu zice el. Poate azi o povestire scurta, poate maine una mai lunga si romanul il voi termina. Cand nici nu conteaza.

Povestea lui spunea asa: dupa catava vreme de cugetat si-a dat seama ca ii placea sa scrie. La inceput a incercat un jurnal personal. Nu gasea sens intr-o insiruire automata a unor evenimente pe care el le gasea banale. Apoi a scris un capitol din primul sau roman si apoi cateva povestiri. Dupa o vreme, a mai citit. Mari autori, si poate ca s-a simtit tiranizat de ei. Si desi avea acolo vreo trei subiecte, nici ca mai stia ce sa faca cu ele. De fapt lui ii e teama ca daca nu mai are nimic de zis cu adevarat atunci despre ce sa scrie? Si ce placere sa mai gaseasca in asta?

Sase ani lipsiti de linisti

Lunga asteptare a acelui moment ii lancezise spiritul. Ii marcase mintea cu fierul rosu al unor amintiri despre care nu mai stia unde se termina adevarul. Sirena vaporului aducea incet reverberatiile concretului si reprima amestecul fugar al memoriei.

Astepta acolo cu o valiza in mana. Cei trei ani in feeria deltei adunasera dureri fizice necunoscute pana atunci si un hau al fiintei. Isi amintea de ce plecase si cand dar nu mai vedea nimic in viitor. Nu stiuse nici ce va face in delta, nici ce se va intampla mai departe. Lunile si anii trecusera pana cand apele ii inghitisera puterea de a lupta si opaitul vietii. Nu i-o facusera nici mai luminoasa, i-o luasera. Sufletul scurs incet pe unduirile line ale barcii se agatase de ostroave de speranta dar acum, acum cand era aproape de a se intoarce, nu mai avea niciun gand, ea era tot acolo dupa ochii goi, dar totusi de dupa valul cetii diminetii, una ca multe altele, nu deslusea nimic.

Calatoria cu vaporul fu scurta, printre tarani, turisti si echipaj vocile ii treceau usor pe langa el, iar ochii sai, alta data flamanzi de peisaje ca acelea, priveau reci in golul cascat de intinderea de ape si de marginirea bruta a padurii.

Spune-mi cand vei pleca, intrebarea venise pe neasteptate intr-o seara in care mancau ca de obicei in tacerea aruncata intre ei, nu stia de ce, dar asa deodata ea hotarase sa sfarseasca totul. Micile derapaje ale lunilor trecute ii somau sa faca ceva, iar ea hotarase prima. Cand s-a intors in acea seara de mai, linistea s-a asezat urland intre ei tipetele lor launtrice de dorinta si durere. In cei sase ani impreuna, linistea aceasta nu venise niciodata. Dar acum, ii anunta definitiva sa sentinta. Va sta acolo, iar ei vor pleca fiecare pe alt drum.

Drumul ei nu il mai stia. Acum, pe urmele lasate de vapor vedea drumul sau, sinuos, spumant, cetos, pierdut.

Cand a deschis usa casei, linistea aceea era tot acolo asupritoare intrerupta brusc de scurta rezonanta a balamalelor. Lasandu-si jos valiza privea scaunele nemiscate in pozitia lor din acea seara.

Maine, raspunse. Drumul sau catre speranta va trece prin trecut. Hotarase sa-i spuna ca nu vazuse umbra exilului din iubirea lor. Dar acum, ca exilul e necesar, va pleca.

Nu este un exil, iubirea noastra s-a uscat. Ca un copac, se gandi el, dar ce rost ar mai fi avut cuvintele. Parca iubirea lor a fost vreodata uda… uda nu, dar proaspata si vie si dulce si tot ce mai ramanea in urma era acest cuvant – uscat – ultimul al unor sase ani lipsiti de linisti.

Urca in dormitor, o ordine desavarsita si un plic pe pat. Il deschise, simtind cum tacerea se risipea. Inanuntru un numar de telefon. Atat. Soneria ii patrunse dintr-o data in maruntaie rascolind ultima urma de speranta, facand-o sa tremure si sa infloreasca.

Buna, spuse vocea ei necunoscuta, asteptam telefonul tau.

Dar cine e?

Mi-ai dat acest telefon in acea seara in care ai plecat. Mi-ai spus ca intr-o zi ma vei suna.

Trasnetul acelei seri cazu bubuitor in furtuna emotiilor lui. Linistea disparu si el se intreba atunci daca vor trece sase ani pana cand va veni.

Plec acum, in jumatate de ora voi fi la tine, mi-a fost atat de dor. Vocea ei parea cumva un ton de sidef si o marmura calda. Ca acum trei ani.

Ah da, isi spuse. Acum imi amintesc totul.