Sase ani lipsiti de linisti

Lunga asteptare a acelui moment ii lancezise spiritul. Ii marcase mintea cu fierul rosu al unor amintiri despre care nu mai stia unde se termina adevarul. Sirena vaporului aducea incet reverberatiile concretului si reprima amestecul fugar al memoriei.

Astepta acolo cu o valiza in mana. Cei trei ani in feeria deltei adunasera dureri fizice necunoscute pana atunci si un hau al fiintei. Isi amintea de ce plecase si cand dar nu mai vedea nimic in viitor. Nu stiuse nici ce va face in delta, nici ce se va intampla mai departe. Lunile si anii trecusera pana cand apele ii inghitisera puterea de a lupta si opaitul vietii. Nu i-o facusera nici mai luminoasa, i-o luasera. Sufletul scurs incet pe unduirile line ale barcii se agatase de ostroave de speranta dar acum, acum cand era aproape de a se intoarce, nu mai avea niciun gand, ea era tot acolo dupa ochii goi, dar totusi de dupa valul cetii diminetii, una ca multe altele, nu deslusea nimic.

Calatoria cu vaporul fu scurta, printre tarani, turisti si echipaj vocile ii treceau usor pe langa el, iar ochii sai, alta data flamanzi de peisaje ca acelea, priveau reci in golul cascat de intinderea de ape si de marginirea bruta a padurii.

Spune-mi cand vei pleca, intrebarea venise pe neasteptate intr-o seara in care mancau ca de obicei in tacerea aruncata intre ei, nu stia de ce, dar asa deodata ea hotarase sa sfarseasca totul. Micile derapaje ale lunilor trecute ii somau sa faca ceva, iar ea hotarase prima. Cand s-a intors in acea seara de mai, linistea s-a asezat urland intre ei tipetele lor launtrice de dorinta si durere. In cei sase ani impreuna, linistea aceasta nu venise niciodata. Dar acum, ii anunta definitiva sa sentinta. Va sta acolo, iar ei vor pleca fiecare pe alt drum.

Drumul ei nu il mai stia. Acum, pe urmele lasate de vapor vedea drumul sau, sinuos, spumant, cetos, pierdut.

Cand a deschis usa casei, linistea aceea era tot acolo asupritoare intrerupta brusc de scurta rezonanta a balamalelor. Lasandu-si jos valiza privea scaunele nemiscate in pozitia lor din acea seara.

Maine, raspunse. Drumul sau catre speranta va trece prin trecut. Hotarase sa-i spuna ca nu vazuse umbra exilului din iubirea lor. Dar acum, ca exilul e necesar, va pleca.

Nu este un exil, iubirea noastra s-a uscat. Ca un copac, se gandi el, dar ce rost ar mai fi avut cuvintele. Parca iubirea lor a fost vreodata uda… uda nu, dar proaspata si vie si dulce si tot ce mai ramanea in urma era acest cuvant – uscat – ultimul al unor sase ani lipsiti de linisti.

Urca in dormitor, o ordine desavarsita si un plic pe pat. Il deschise, simtind cum tacerea se risipea. Inanuntru un numar de telefon. Atat. Soneria ii patrunse dintr-o data in maruntaie rascolind ultima urma de speranta, facand-o sa tremure si sa infloreasca.

Buna, spuse vocea ei necunoscuta, asteptam telefonul tau.

Dar cine e?

Mi-ai dat acest telefon in acea seara in care ai plecat. Mi-ai spus ca intr-o zi ma vei suna.

Trasnetul acelei seri cazu bubuitor in furtuna emotiilor lui. Linistea disparu si el se intreba atunci daca vor trece sase ani pana cand va veni.

Plec acum, in jumatate de ora voi fi la tine, mi-a fost atat de dor. Vocea ei parea cumva un ton de sidef si o marmura calda. Ca acum trei ani.

Ah da, isi spuse. Acum imi amintesc totul.