miercuri, 30 aprilie 2008
Ars poetica tardiva
De fapt eu sunt un mare novice. Nu ca nu s-ar vedea, din ce puteti citi mai jos. Chiar si un novice isi da seama. Right. Acum ca asta e clar, de unde si pana unde?
Pai, ideea eu zic ca o am din copilarie si nu stiu de unde mi-a venit. As crede ca cineva mi-a zis ca un strabunic al meu a regretat ca era analfabet pana intr-atat incat pe patul de moarte ar fi spus ca i-ar fi placut sa-si scrie viata. Totusi, chestia asta pare a fi o mica plasmuire de copilarie. Mama mi-a zis ca nu ar fi fost adevarata.
Mai departe, prin clasa a cincea, fiind si eu roman ca toti ceilalti nascuti poeti, am ticluit vreo doua poezii. Una era cam patriotica si una era ceva genul unui Cosbuc asa de toamna trista. Profa de romana a vazut-o pe asta cu toamna si a parut impresionata. M-a intrebat de unde m-am inspirat. De nicaieri. Well, atunci a fost si mai impresionata. In fine, chestia a trecut, eu m-am apucat sa citesc Dumas (prea mult!) si a venit liceul. Nici urma de porniri sau inspiratii literare. Chiar mediocritate la “romana”. Si atat. Facultate economica. Job corporatist. Si iaca-ma cu aspiratii de scriitor.
Cateva chestii au mai fost intre timp. Una ar fi ca cineva m-a incurajat vazand alte scrieri ale mele, de alta natura (o sa spun alta data). Apoi cam vreo 5 ani in urma dupa vreo alti 15 in care nu citisem nimic notabil mi-au cazut in mana doua carti: Saramago – Pluta de piatra si Llosa – Matusa Julia si condeierul. Foarte diferite, foarte bune. Ambele mi-au rascolit un “je ne sais quoi” o chestie interioara ceva ce m-a cam speriat. Nu facea parte din planurile mele sa cad absorbit in marea literatura – cine stie ce apucaturi m-ar mai fi luat de cap. Asa am renuntat sa mai citesc! Funny, nu?
Ei da. Acum sapte luni, s-au intamplat doua evenimente simultane. O chestie tulburatoare la care am fost martor, despre care voi scrie intr-o buna zi sper eu, si intalnirea pur intamplatoare la o casa de marcat dintr-un supermarket a sotiei mele cu o carte de Llosa – Ratacirile fetei nesabuite. Pe care am citit-o in timp ce traiam intamplari incredibile pentru viata mea relativ monotona. Eh, astea m-au rascolit asa de rau ca mi-am dat seama ca de ceea ce fugisem cu cinci ani in urma si ce incercasem in clasa a cincea va fi parte din destinul meu.
Si asa a inceput chinul asta si nebunia asta si micile satisfactii si marile nemultumiri, si furia si deznadejdea si bucuria si efuziunea. Tot ce traiesti cand scrii. Scriitorii stiu de ce!
Trebuie sa intelegeti ca eu chiar sunt un novice. Asta pentru ca am cultura literara zero si experienta de viata nu prea diversa. Cum bine stim (“noi” scriitorii, daca pot sa ma introduc si pe mine) – un scriitor scrie de fapt doar despre el si despre ce a vazut si trait in viata lui. Fantezia totala e imposibila. Apoi trebuie sa fii bine citit. Nu prea am din nici unele. Zic eu. Poate putin talent si multa dorinta. Habar n-am. Ce am aflat e ca si cu scrisul e ca si cu orice success – 10% talent si 90% munca.
De ce scriu asadar? Ca nu cred ca am lamurit-o. Nici pentru mine. Incerc aici, poate imi iese. O chemare launtrica, ce ma macina si nu imi da pace. Un foc nestins care cere apa, mereu. Deci pentru mine. Sper ca intr-o zi sa scriu pentru multi altii care sa gaseasca bucurie, speranta, intelesuri si mistere, alinare si tristete. Singuratate, inadaptare, naiv-optimism, cinism, sarcasm, poate si umor. Eu stiu daca ajunge? Sunt inca prea novice.
Am si citit mult in ultima vreme: Marquez, Faulkner, Woolf, Mustafa (Zully), Grandes, Flaubert, Llosa, Pirandello si inca altii. Cineva mi-a zis ca prea sunt fixat pe sud-americani. Acum ma pregatesc sa citesc Cortazar, dar poate voi mai citi doi trei romani. Adevarul e ca pana acum am regasit ceva din asteptarile mele despre literatura doar in in sud-americanii astia doi: Llosa si Marquez. Sunt influentat de ei? Nu stiu inca. N-ar fi rau daca odata voi fi comparat macar cu unul mai mic ca ei. Tot o sa fie mult. Uite, Faulkner mi-a placut pe alocuri. Foarte variat si original. Woolf originala, dar deloc genul meu de proza. Si stiti, citindu-i am ajuns sa fiu asa de derutat ca mi-am pierdut busola. Propria directie nu stiu care-mi mai e. Desi acum trei luni, cand am inceput primul meu roman, era destul de clar, pentru mine cel putin, ce stil ma cuprinde si ma defineste. Acum cand recitesc, parca vine din alta lume, desi doar am citit mult si am scris putin pe acest blog. Aici, mai mult experimente. Samburi de povestiri, nascociri, aiureli. Chestii ca sa imi dau mana, ici-colo poate putina influenta din ce citeam. Si poate prea multa constientizare a tehnicilor si incercari nereusite de a le manipula.
Ma cam intind. Devine plicticos, si habar n-am daca va intereseaza pe voi cei ce cititi, dar prea ma rodea sa le zic. Si probabil voi continua cat de curand aceasta ars poetica.
PS: N-am zis nimic de ego masturbation. O sa fie curand, va promit. Si mai putin plicticos.
duminică, 27 aprilie 2008
Crampei de timp
Asteptarea nu va fi niciodata mai placuta. Dupa ani, lumina aromei de vara din ochi va straluci peste amintirile noastre.
miercuri, 23 aprilie 2008
A crescut prea repede
Albert. Era numele dupa care il cunostea toata lumea. Eu il stiam de Berti. Cand l-am intalnit acum cincisprezece ani mi s-a prezentat drept Albert.
***
Pasii grei veneau pe covor. Covorul nu mai era curat acum. Pantalonii era negri. Fustele la fel. Se adunau in jurul mesei langa cutia maron. Era lunga. Toti mergeau sa il imbratiseze pe Berti. Mai apoi au plecat. Eu am stat cu bunicul care nu putea sa mearga. Eu am avut grija de el. I-am luat cartea, cand a adormit, asa cum mi-a zis Berti. Au veni mai tarziu si am mancat cu totii. Unii erau tristi, altii erau veseli. Berti nu vorbea. Ma privea din cand in cand. A plans de cateva ori. Am plans si eu. Mi-au zis ca mami o sa doarma si ca pleaca la Dumnezeu. Adica a murit! Nu-i asa?***
- Draga, poate a vrut sa evite sa o expuna la toata chestia asta.
- Bine, dar atunci trebuia sa o trimita de acasa.
- Pai si ce ii spunea dupa aia de Ioana?
***
Azi e prima ta zi de scoala, sa fii cuminte si sa faci ce ti se spune! Stia ce e scoala de la prietenii mai mari.
Berti mergea la serviciu si venea intotdeauna la 5. Diana venea de la scoala singura la 2. Pana la 5 isi facea temele. Si apoi vorbea cu Berti. Uneori mai faceau si teme impreuna. Diana vazuse la televizor tati care se recasatorisera si l-a intrebat intr-o zi daca vrea si el sa faca asta. Tu vrei asta, a intrebat-o. / Nu stiu. Dar as vrea sa mai am si eu o fata cu care sa vorbesc. Fetele de la scoala nu ma plac. Zic ca sunt rea. Eu doar le zic mereu ce imi trece prin cap. Crezi ca e rau? / Nu e nimic rau sa fii sincer, dar oamenii se sperie uneori de adevar. De aceea te evita. / Dar tu nu ma eviti desi uneori te sperii, ca acum cand te-am intrebat daca vrei sa te recasatoresti.
***
Diana si Aria veneau des acum impreuna si Berti nu mai trebuia sa stea de vorba cu Diana in fiecare seara. Erau Diana si Aria. Mai tarziu au aparut Mihai, Alex si altii. S-au schimbat.
“Stiu ca e greu acum cand e adolescenta, dar ma intreb cum as putea sa ii usurez suferinta. Cred ca ar vrea sa ma recasatoresc. Stii ca ma intalnesc cu Amalia de multi ani. Chiar si Diana stie, si o place pe Amalia, cred eu. Dar eu nu ma simt pregatit acum. Si baietii cu care iese, ma cam sperie uneori, dar ea pare atat de sigura pe ea. Parca nici nu e adolescenta. A crescut prea repede.”
***
- Nu stiu ce sa zic, suntem de 5 ani impreuna dar stiam ca o sa o faci. Nu m-ai iubit cu adevarat niciodata. In tacerea lui se citea vina dar livada lor absorbea totul in frunzele galbene ale perilor
- Da poate ca nu, dar nu vreau sa te mai mint. Vreau sa fiu singur o perioada.
***Pai daca tu l-ai facut gaga. Eu cred ca va placeti, Didi.
Fugi de-aici, nici sa n-aud. Tocmai ce am terminat-o cu Toma, care s-a dus cu fufele lui cu tot in
Si azi e ultima mea insemnare in Jurnalul de acasa: Riri si Didi vor cuceri lumea buna, vor citi cu marii poeti ai tarii, vor dansa cu marii actori ai tarii si vor fi cele mai de succes fete din Bucuresti. Riri adica Aria a intrat prima la Design. Eu, adica your truly, Didi voi studia Limbile Romanice. O sa ne distram si o sa imi fie dor de Berti. Ne vedem in Jurnalul de capitala.
In acea prima zi, am ajuns acasa, la 5 ca de obicei. Desi si in orasul nostrum mic e mai aglomerat acum ca multi si-au luat masini, eu vin pe jos si ajung mereu la 5. Cheia a rasunat scurt in broasca, la fel ca intotdeauna,
***
Poate avem o sansa, acum ca micuta impielitata a plecat. Si chestia cu fotografiile. Bine ca s-a dus sa le faca. O sa ploua, trebuie sa iau un taxi pana la el. O sa gatim retete indiene azi, asa a zis. Poate mai avem totusi o sansa.
marți, 22 aprilie 2008
Crampei frant
Infrant! Asa te simti. Fara speranta. Gol, dar totusi cautand sa mai gasesti un graunte de spus. Eu nu mai aveam nimic de spus dupa acea conversatie. Aveam sa scriu m-am gandit! E cel mai usor ca adancul nestiut, cel negrait, cel neexplorat sa iasa la suprafata.
Si ce e cand te uiti acolo? Cele pe care le-ai tinut departe de ochii lumii, care ies din cand in cand afara in accese de furie, sau de efuziune, de tristete, de deznadejde. Unii cred ca trebuie sa fii intr-o stare asa sa poti sa scoti ce in adanc. Dar poti s-o faci si constient, am spus atunci. Uite o sa vezi! De fapt au trecut mai multi ani pana sa inteleg tot ce spunea, dar nici acum nu cred ca are dreptate. Poti s-o faci constient sa experimentezi pe hartie acele trairi doar ale tale…
Dincolo de lumea asta a personajelor noaste inventate, nu suntem decat noi evident, spuse profesorul. Si acele straturi si povesti, si unghiuri, si jocuri de stil, de imaginatie, de timp si spatiu nu sunt decat noi ascunzandu-ne inca o data, doar estetic si doar ca sa le dam la lumina mai frumoase si mai tainice.
Astazi, dupa ce am fost plecat ceva vreme, randurile au disparut, cuvintele s-au incuiat in iatacurile lor, iar tu stii foarte bine ca azi nu e joi, si azi nu poti si vrei sa astepti pana joi, dar nici joi nu iti vor deschide.
Ma gandeam la cateva povesti, aveam vreo trei subiecte, dar nici bai sa le scriu, caci iatacurile erau inchise iar cararile surpate. Randurile fugisera pe-acolo. Am vrut sa ma intorc la primul meu roman, de fapt am recitit primele pagini. Mi-au placut desi la inceput nu. Dar o sa mai scriu zice el. Poate azi o povestire scurta, poate
Povestea lui spunea asa: dupa catava vreme de cugetat si-a dat seama ca ii placea sa scrie. La inceput a incercat un jurnal personal. Nu gasea sens intr-o insiruire automata a unor evenimente pe care el le gasea banale. Apoi a scris un capitol din primul sau roman si apoi cateva povestiri. Dupa o vreme, a mai citit. Mari autori, si poate ca s-a simtit tiranizat de ei. Si desi avea acolo vreo trei subiecte, nici ca mai stia ce sa faca cu ele. De fapt lui ii e teama ca daca nu mai are nimic de zis cu adevarat atunci despre ce sa scrie? Si ce placere sa mai gaseasca in asta?
joi, 3 aprilie 2008
Sase ani lipsiti de linisti
Lunga asteptare a acelui moment ii lancezise spiritul. Ii marcase mintea cu fierul rosu al unor amintiri despre care nu mai stia unde se termina adevarul. Sirena vaporului aducea incet reverberatiile concretului si reprima amestecul fugar al memoriei.
Astepta acolo cu o valiza in mana. Cei trei ani in feeria deltei adunasera dureri fizice necunoscute pana atunci si un hau al fiintei. Isi amintea de ce plecase si cand dar nu mai vedea nimic in viitor. Nu stiuse nici ce va face in delta, nici ce se va intampla mai departe. Lunile si anii trecusera pana cand apele ii inghitisera puterea de a lupta si opaitul vietii. Nu i-o facusera nici mai luminoasa, i-o luasera. Sufletul scurs incet pe unduirile line ale barcii se agatase de ostroave de speranta dar acum, acum cand era aproape de a se intoarce, nu mai avea niciun gand, ea era tot acolo dupa ochii goi, dar totusi de dupa valul cetii diminetii, una ca multe altele, nu deslusea nimic.
Calatoria cu vaporul fu scurta, printre tarani, turisti si echipaj vocile ii treceau usor pe langa el, iar ochii sai, alta data flamanzi de peisaje ca acelea, priveau reci in golul cascat de intinderea de ape si de marginirea bruta a padurii.
Spune-mi cand vei pleca, intrebarea venise pe neasteptate intr-o seara in care mancau ca de obicei in tacerea aruncata intre ei, nu stia de ce, dar asa deodata ea hotarase sa sfarseasca totul. Micile derapaje ale lunilor trecute ii somau sa faca ceva, iar ea hotarase prima. Cand s-a intors in acea seara de mai, linistea s-a asezat urland intre ei tipetele lor launtrice de dorinta si durere. In cei sase ani impreuna, linistea aceasta nu venise niciodata. Dar acum, ii anunta definitiva sa sentinta. Va sta acolo, iar ei vor pleca fiecare pe alt drum.
Drumul ei nu il mai stia. Acum, pe urmele lasate de vapor vedea drumul sau, sinuos, spumant, cetos, pierdut.
Cand a deschis
Nu este un exil, iubirea noastra s-a uscat. Ca un copac, se gandi el, dar ce rost ar mai fi avut cuvintele. Parca iubirea lor a fost vreodata uda… uda nu, dar proaspata si vie si dulce si tot ce mai ramanea in urma era acest cuvant – uscat – ultimul al unor sase ani lipsiti de linisti.
Urca in dormitor, o ordine desavarsita si un plic pe pat. Il deschise, simtind cum tacerea se risipea. Inanuntru un numar de telefon. Atat. Soneria ii patrunse dintr-o data in maruntaie rascolind ultima urma de speranta, facand-o sa tremure si sa infloreasca.
Buna, spuse vocea ei necunoscuta, asteptam telefonul tau.
Dar cine e?
Mi-ai dat acest telefon in acea seara in care ai plecat. Mi-ai spus ca intr-o zi ma vei suna.
Trasnetul acelei seri cazu bubuitor in furtuna emotiilor lui. Linistea disparu si el se intreba atunci daca vor trece sase ani pana cand va veni.
Plec acum, in jumatate de ora voi fi la tine, mi-a fost atat de dor. Vocea ei parea cumva un ton de sidef si o marmura calda. Ca acum trei ani.
Ah da, isi spuse. Acum imi amintesc totul.
luni, 31 martie 2008
Nothing else matters
Nu tineam neaparat sa ma duc. Mai degraba as fi stat acasa. Se facuse tarziu si in ziua aceea nu invatasem nimic. Mai erau doar doua zile pana la cel mai greu examen din facultate si de-abia daca trecusem prin jumatate din materie. Era important sa iau o nota buna, imi placea profesorul, singurul din toata facultatea daca stau sa ma gandesc bine. De la care am invatat foarte multe, mai tarziu, cand a decis sa ne ofere mie si altor doi colegi joburi la noua lui firma de import-export. Ma irita ca pierdusem vremea si nu invatasem, si uite acum Sorin avea noevoie de mine, da, asa spunea vocea lui si fir-ar sa fie de invatat merg. Peste cativa ani aveam sa imi amintesc de acea seara ca de una din acelea care lasa sufletul intrebandu-se si mintea buimaca.
Ma chemase pe la trei dupa-amiaza. Senor, treci pe la mine? Pauza din glasul meu l-a descumpanit. Intelese ca nu prea aveam chef. De altfel relatia noastra se racise mult de la acea seara de iarna sumbra fara zapada si fara soare. Ii zisesem ca plec la munte cu Alida, Serena si Johnny, australianul cu care era Serena. El o iubea pe Serena si eu stiam asta.
S-a uitat la mine si mi-a zis scurt: Prietenia noastra nu sta in Serena, dar tu stii cat de mult o iubesc. I-am raspuns in stilul meu fara noima: N-are nicio legatura omule, Alida m-a invitat, ce era, sa ii zic ca nu merg? Mergi atunci, si corzile ghitarii incepura sa ingane Nothing else matters, in acordurile celor de la Metallica ceva suna iremediabil. O panza atat de fina tesuta intre meciuri de fotbal, nopti de sesiune, intreceri in bazin si ultime zile de august la mare. Auzeam atunci pescarusii, bataia aripilor indepartandu-se si tanguirile lor scurte si aspre.
Salut! Ochii lui imi spuneau totul. Stai jos! Mecanic, m-am asezat asteptand sentinta.
Stii, eu am
Am un viitor mult mai bun in Mexic, si tata spune ca sunt sanse sa fie mutat la
Si Serena? Cazu intrebarea pe care da, o astepta. Nu voia sa imi spuna, dar ea pleca odata cu el asa cum o stia numai el si cum nimeni altul nu avea sa o cunoasca.
Intelegi tu? Nimeni nu i-a dat nemarginirea! Acum ca a luat-o sa ramana cu ea, mie nu-mi mai trebuie! Hai sa-ti dau niste poze. Ne-am amintit impreuna atunci si seara aceea in care nu am invatat despre FOBuri si acreditive a derulat invalmasite sperantele, emotiile, cantecele si bucuriile anilor aceia nebuni. Am picat examenul doua zile mai tarziu.
Cand a plecat avionul, mi-a scris, am vazut doua pasari, parca pescarusi, dar ce sa caute ei aici in campie?, si avionul parca decola in tanguirile lor scurte si aspre. Da, chiar asa mi-a zis, si atunci mi-am amintit de ghitara lui.
Au trecut mai mult de zece ani de-atunci si nu mi-a mai scris de opt. Ultima oara mi-a spus ca e bine, ca a ajuns la
miercuri, 26 martie 2008
Crampei de film imobiliar
Salut ce faci?
…
Casa aia care o ai tu pe
…
Uite, hai sa zicem ca suntem intr-un film, nu suntem in lumea reala. Sunem intr-un film. Si eu sunt in film si tu esti in film. Si tu ai casa aia in film. Deci in film, nu in viata reala. Si hai sa vedem ce se intampla in filmul asta.
…
Eu stiu ca tu nu vrei sa vinzi casa aia, dar suntem intr-un film. Sa zicem ca in film eu cunosc pe cineva pe care il intereseaza casa ta. Eu stiu ca tu nu o vinzi in viata reala, dar sa zicem ca in film te mai gandesti.
….
In film, sa zicem ca eu vin la tine si iti zic ca am pe cineva care ar cumpara casa. Asta ar fi o persoana serioasa care nu glumeste cu casele oamenilor, in film adica. Tot in film sa zicem ca si pe tine te-ar interesa.
….
Asa, acum tot in film, nu in viata reala, ce pret ai cere pe casa aia? Da, eu stiu ca tu nu o vinzi dar sa zicem ca in film te-ar interesa, care ar fi pretul?
…
Bine, suntem in film si ai putea sa o vinzi pe 4 mil de euro. Eu in film as putea sa te ajut sa cunosti un cumparator serios care ti-ar da banii astia, dar toate astea sunt doar in film, pentru ca in realitate eu stiu ca nu o vinzi!
Crampei de lume
Dupa o secunda am inchis ochii. Ce fusese, imi aminteam oare? Puteam sa revad totul?
Vedeam zapada cazand incet pe taciunele campului. Ma uitam in zare sa gasesc ajutor dar eram acolo singur. Aveam in mana o carte, citeam din ea cu disperare si totusi mi-era frica de campul din jur de taciunele lui care se acoperea de alb. Intunericul de acum cateva secunde mi-era luminat de o raza de luna si ciudat era suficient ca sa pot citi. Apoi zapada a facut lumina si soarele ma orbea cand ma uitam in jur, dar ciudat, tot puteam citi. Incercam sa vad in jur, eram singur. Frigul se furisa incet. In mine, cu frica nebuna ca sunt prins in acea mare alba care crestea si crestea si eu nu mai vedeam nimic in jur si nici nu ma mai puteam misca. Niciun copac, nicio pasare, niciun suflu de viata. Doar al meu. Si al cartii? Da de acolo venea viata. Cum de nu am inteles pana atunci, frigul fugea cand mangaiam literele.
Si literele faceau cuvinte. Si apoi propozitii in fraze, pasaje care se adunau incet. Iar eu gaseam acolo toate lumea care nu era in jur, caldura familiei, rasul prietenilor, bucuria copiilor, vibratia orasului, linistea muntilor, calmul marii, misterul necunoscutilor, mirarea povestilor, fascinatia observatiei. Si atunci foile cartii au crescut ca un arbore s-au inaltat si apoi ca un arbust s-au intins in jur. Nu mai era taciune ci verde. Nu mai era zapada ci prospetime. Lumea mea se dezvolta acolo iar eu eram din ce in ce mai mic.
Nu mai vedeam cotorul cartii, nici literele, disparusera de tot, dar in locul lor cresteau amintiri, o familie, o viata si oamenii din ea.
Am inchis ochii din nou. Taciunele era inca acolo. Atat de mic, un bolovan, sau poate doar un punct, dar era. Ploaia izbi furibund geamurile. Am deschis ochii si cele doua raze jucause isi chemasera surorile.
vineri, 21 martie 2008
Crampei de calatorie la nunta unui prieten la Cluj
Dimineata ploioasa dar nu foarte rece. Ajung la hotel repede caci sambata la 8 clujul inca se odihneste dupa alta saptamana obisnuita cu greul muncii apasand pe umerii mandrilor ardeleni. Cu superioritatea lor occidentala simti putin mai mult bun simt si lentoarea renumita care poate nu e altceva decat un stil de viata mai relaxat, cu mai mult respect pt timpul liber si evident superior noua regatenilor arivisti. Hotelul e foarte misto. Citesc din Caietele lui don Rigoberto finalul unui capitol incarcat de erotism, construit pe planuri interpuse de maiestria lui Llosa. Adorm imediat dupa ce termin pasajul doborat de noaptea scurta si dormitul agitat de zgaltaielile trenului. Ma trezeste un telefon dupa doar jumatate de ora de somn abisal. A inceput din nou sa ploua - oare ce prevesteste asta pt cei doi miri de azi? Belsug, fericire, nevroze? Vom afla peste ceva timp...