miercuri, 30 aprilie 2008

Ars poetica tardiva

Nu mai pot sa aman sa scriu despre asta. De fapt am mai scris despre asta, Dar nu asa. Ceva mai direct acum. Cu lucruri mai pe sleau spuse. E vorba despre chestia asta cu scrisul.
De fapt eu sunt un mare novice. Nu ca nu s-ar vedea, din ce puteti citi mai jos. Chiar si un novice isi da seama. Right. Acum ca asta e clar, de unde si pana unde?
Pai, ideea eu zic ca o am din copilarie si nu stiu de unde mi-a venit. As crede ca cineva mi-a zis ca un strabunic al meu a regretat ca era analfabet pana intr-atat incat pe patul de moarte ar fi spus ca i-ar fi placut sa-si scrie viata. Totusi, chestia asta pare a fi o mica plasmuire de copilarie. Mama mi-a zis ca nu ar fi fost adevarata.
Mai departe, prin clasa a cincea, fiind si eu roman ca toti ceilalti nascuti poeti, am ticluit vreo doua poezii. Una era cam patriotica si una era ceva genul unui Cosbuc asa de toamna trista. Profa de romana a vazut-o pe asta cu toamna si a parut impresionata. M-a intrebat de unde m-am inspirat. De nicaieri. Well, atunci a fost si mai impresionata. In fine, chestia a trecut, eu m-am apucat sa citesc Dumas (prea mult!) si a venit liceul. Nici urma de porniri sau inspiratii literare. Chiar mediocritate la “romana”. Si atat. Facultate economica. Job corporatist. Si iaca-ma cu aspiratii de scriitor.
Cateva chestii au mai fost intre timp. Una ar fi ca cineva m-a incurajat vazand alte scrieri ale mele, de alta natura (o sa spun alta data). Apoi cam vreo 5 ani in urma dupa vreo alti 15 in care nu citisem nimic notabil mi-au cazut in mana doua carti: Saramago – Pluta de piatra si Llosa – Matusa Julia si condeierul. Foarte diferite, foarte bune. Ambele mi-au rascolit un “je ne sais quoi” o chestie interioara ceva ce m-a cam speriat. Nu facea parte din planurile mele sa cad absorbit in marea literatura – cine stie ce apucaturi m-ar mai fi luat de cap. Asa am renuntat sa mai citesc! Funny, nu?
Ei da. Acum sapte luni, s-au intamplat doua evenimente simultane. O chestie tulburatoare la care am fost martor, despre care voi scrie intr-o buna zi sper eu, si intalnirea pur intamplatoare la o casa de marcat dintr-un supermarket a sotiei mele cu o carte de Llosa – Ratacirile fetei nesabuite. Pe care am citit-o in timp ce traiam intamplari incredibile pentru viata mea relativ monotona. Eh, astea m-au rascolit asa de rau ca mi-am dat seama ca de ceea ce fugisem cu cinci ani in urma si ce incercasem in clasa a cincea va fi parte din destinul meu.

Si asa a inceput chinul asta si nebunia asta si micile satisfactii si marile nemultumiri, si furia si deznadejdea si bucuria si efuziunea. Tot ce traiesti cand scrii. Scriitorii stiu de ce!

Trebuie sa intelegeti ca eu chiar sunt un novice. Asta pentru ca am cultura literara zero si experienta de viata nu prea diversa. Cum bine stim (“noi” scriitorii, daca pot sa ma introduc si pe mine) – un scriitor scrie de fapt doar despre el si despre ce a vazut si trait in viata lui. Fantezia totala e imposibila. Apoi trebuie sa fii bine citit. Nu prea am din nici unele. Zic eu. Poate putin talent si multa dorinta. Habar n-am. Ce am aflat e ca si cu scrisul e ca si cu orice success – 10% talent si 90% munca.

De ce scriu asadar? Ca nu cred ca am lamurit-o. Nici pentru mine. Incerc aici, poate imi iese. O chemare launtrica, ce ma macina si nu imi da pace. Un foc nestins care cere apa, mereu. Deci pentru mine. Sper ca intr-o zi sa scriu pentru multi altii care sa gaseasca bucurie, speranta, intelesuri si mistere, alinare si tristete. Singuratate, inadaptare, naiv-optimism, cinism, sarcasm, poate si umor. Eu stiu daca ajunge? Sunt inca prea novice.

Am si citit mult in ultima vreme: Marquez, Faulkner, Woolf, Mustafa (Zully), Grandes, Flaubert, Llosa, Pirandello si inca altii. Cineva mi-a zis ca prea sunt fixat pe sud-americani. Acum ma pregatesc sa citesc Cortazar, dar poate voi mai citi doi trei romani. Adevarul e ca pana acum am regasit ceva din asteptarile mele despre literatura doar in in sud-americanii astia doi: Llosa si Marquez. Sunt influentat de ei? Nu stiu inca. N-ar fi rau daca odata voi fi comparat macar cu unul mai mic ca ei. Tot o sa fie mult. Uite, Faulkner mi-a placut pe alocuri. Foarte variat si original. Woolf originala, dar deloc genul meu de proza. Si stiti, citindu-i am ajuns sa fiu asa de derutat ca mi-am pierdut busola. Propria directie nu stiu care-mi mai e. Desi acum trei luni, cand am inceput primul meu roman, era destul de clar, pentru mine cel putin, ce stil ma cuprinde si ma defineste. Acum cand recitesc, parca vine din alta lume, desi doar am citit mult si am scris putin pe acest blog. Aici, mai mult experimente. Samburi de povestiri, nascociri, aiureli. Chestii ca sa imi dau mana, ici-colo poate putina influenta din ce citeam. Si poate prea multa constientizare a tehnicilor si incercari nereusite de a le manipula.

Ma cam intind. Devine plicticos, si habar n-am daca va intereseaza pe voi cei ce cititi, dar prea ma rodea sa le zic. Si probabil voi continua cat de curand aceasta ars poetica.

PS: N-am zis nimic de ego masturbation. O sa fie curand, va promit. Si mai putin plicticos.

duminică, 27 aprilie 2008

Crampei de timp

Usa s-a deschis atunci cand cu privirile ne-am intalnit pentru ultima oara. Iesind a ramas in urma umbra aromei de vara din ochii ei. Vazusera picuri de miere toropita ce cadeau din streasina de salcam peste obraji. In asteptarea uimita a florilor era linistea stearsa de alunecarea gandurilor catre ultimele clipe de evantai rasfrant. Peste acele petale de timp, praful se asternea incet, iar duhul adierii de munte prevestea mure coapte.

Am coborat auzind frunzele vorbind cu pasarile. Zana lor este pe drum, va veni cand eu voi ajunge jos. Dar tu sa stai aici, ispita lemnului verde te va pazi de alunecarea in rapele uitarii.

Asteptarea nu va fi niciodata mai placuta. Dupa ani, lumina aromei de vara din ochi va straluci peste amintirile noastre.

miercuri, 23 aprilie 2008

A crescut prea repede

Albert. Era numele dupa care il cunostea toata lumea. Eu il stiam de Berti. Cand l-am intalnit acum cincisprezece ani mi s-a prezentat drept Albert.

Berti! Berti! Zulufii blonzi jucand peste ochii de culoarea perelor parguite pe care le vedeam toamna in livada lor, prevesteau ca acea frumusete de copil va dainui anilor. Care au trecut mai apoi si am intalnit acei zulufi pieptanati cu grija cochetului de la douzeci si trei de ani. Ioana il striga Berti si asa i-a ramas numele si pentru Diana cea cocheta acum.

***

Pasii grei veneau pe covor. Covorul nu mai era curat acum. Pantalonii era negri. Fustele la fel. Se adunau in jurul mesei langa cutia maron. Era lunga. Toti mergeau sa il imbratiseze pe Berti. Mai apoi au plecat. Eu am stat cu bunicul care nu putea sa mearga. Eu am avut grija de el. I-am luat cartea, cand a adormit, asa cum mi-a zis Berti. Au veni mai tarziu si am mancat cu totii. Unii erau tristi, altii erau veseli. Berti nu vorbea. Ma privea din cand in cand. A plans de cateva ori. Am plans si eu. Mi-au zis ca mami o sa doarma si ca pleaca la Dumnezeu. Adica a murit! Nu-i asa?

***

- Totusi e doar o copila de patru ani, trebuia sa o ia si pe ea, batranul se putea descurca si singur.

- Draga, poate a vrut sa evite sa o expuna la toata chestia asta.

- Bine, dar atunci trebuia sa o trimita de acasa.

- Pai si ce ii spunea dupa aia de Ioana?

***

Azi e prima ta zi de scoala, sa fii cuminte si sa faci ce ti se spune! Stia ce e scoala de la prietenii mai mari.

Berti mergea la serviciu si venea intotdeauna la 5. Diana venea de la scoala singura la 2. Pana la 5 isi facea temele. Si apoi vorbea cu Berti. Uneori mai faceau si teme impreuna. Diana vazuse la televizor tati care se recasatorisera si l-a intrebat intr-o zi daca vrea si el sa faca asta. Tu vrei asta, a intrebat-o. / Nu stiu. Dar as vrea sa mai am si eu o fata cu care sa vorbesc. Fetele de la scoala nu ma plac. Zic ca sunt rea. Eu doar le zic mereu ce imi trece prin cap. Crezi ca e rau? / Nu e nimic rau sa fii sincer, dar oamenii se sperie uneori de adevar. De aceea te evita. / Dar tu nu ma eviti desi uneori te sperii, ca acum cand te-am intrebat daca vrei sa te recasatoresti.

***

Diana si Aria veneau des acum impreuna si Berti nu mai trebuia sa stea de vorba cu Diana in fiecare seara. Erau Diana si Aria. Mai tarziu au aparut Mihai, Alex si altii. S-au schimbat.

“Stiu ca e greu acum cand e adolescenta, dar ma intreb cum as putea sa ii usurez suferinta. Cred ca ar vrea sa ma recasatoresc. Stii ca ma intalnesc cu Amalia de multi ani. Chiar si Diana stie, si o place pe Amalia, cred eu. Dar eu nu ma simt pregatit acum. Si baietii cu care iese, ma cam sperie uneori, dar ea pare atat de sigura pe ea. Parca nici nu e adolescenta. A crescut prea repede.”

***

- Nu stiu ce sa zic, suntem de 5 ani impreuna dar stiam ca o sa o faci. Nu m-ai iubit cu adevarat niciodata. In tacerea lui se citea vina dar livada lor absorbea totul in frunzele galbene ale perilor

- Da poate ca nu, dar nu vreau sa te mai mint. Vreau sa fiu singur o perioada.

***

Maine plecam la facultate. Riri iti dai seama ca o sa fim ca doua curci bete prin orasul ala mare? Stii ce m-a speriat cand am fost acolo. Asa multa lume si toate blocurile alea. Si noi o sa stam intr-unul. Stii cine mai e coleg cu mine? Alin de la 12 G. Da, nu-mi vine sa cred ca a luat si el. I-am si zis – bai gaga tu la Litere, ce cauti tu, esti vreun poet ascuns? Si stii ce mi-a zis? M-a lasat fara grai, pe mine, iti dai seama? Cica el nu trebuie sa dea socoteala unei poame, fetele ca mine nu merita atentia lui. Auzi fata, ce gaga sa-mi zica mie poama.

Pai daca tu l-ai facut gaga. Eu cred ca va placeti, Didi.

Fugi de-aici, nici sa n-aud. Tocmai ce am terminat-o cu Toma, care s-a dus cu fufele lui cu tot in Anglia. Sa praduiasca pe-acolo cluburile. Mai trebuia sa ii dau si un sut in fund cand am aflat ca s-a vazut cu Adela.

Si azi e ultima mea insemnare in Jurnalul de acasa: Riri si Didi vor cuceri lumea buna, vor citi cu marii poeti ai tarii, vor dansa cu marii actori ai tarii si vor fi cele mai de succes fete din Bucuresti. Riri adica Aria a intrat prima la Design. Eu, adica your truly, Didi voi studia Limbile Romanice. O sa ne distram si o sa imi fie dor de Berti. Ne vedem in Jurnalul de capitala.

***

In acea prima zi, am ajuns acasa, la 5 ca de obicei. Desi si in orasul nostrum mic e mai aglomerat acum ca multi si-au luat masini, eu vin pe jos si ajung mereu la 5. Cheia a rasunat scurt in broasca, la fel ca intotdeauna, usa s-a deschis la fel, frigiderul zumzaia molcom cum o face de douazeci de ani. Aerul e curat, ca am lasat geamul deschis. Vine ploaia, trebuie sa il inchid. La baie taraie robinetul, o sa il repar zilele astea. Sunt cativa tantari. Pe usa ei scrie “beware chica mala”. Nu a fost ea rea niciodata, doar a crescut mai repede. Am intrat in sufragerie. Linistea ma intampina, neincetata departe de ea. Am deschis usa de la dulap. Mi-am amintit de albumul cu poze. De fapt cele 20 de albume cu poze ale lui Didi si unul al meu. Ea zicea mereu sa avem mai multe poze cu mine, dar eu nu vroiam. Imi placea mie sa ii fac ei. Am deschis albumul meu. Am plans de cateva ori. Ultima pagina. Inghesuite de-a valma. Le frunzaresc, imi amintesc si cand le-am facut pe majoritatea. Era un Leika. Am luat cutia lui si l-am potrivit. Pe ploaie de pe deal pot sa fac multe poze bune de la 5 la 7 seara. L-am sunat pe Gigi, mi-a zis ca a vazut-o pe Didi, coheta in gara impreuna cu Riri. I-am zis ca merg pe deal sa fac poze. Mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Apoi am sunat-o si pe Amalia, mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Mama m-a tot intrebat ce astepti tu de la viata. Eu i-am zis mereu ca sunt fericit. Iar acum sunt trist. Dar o sa merg pe deal sa fac fotografii si apoi Amalia o sa vina pe la mine sa gatim impreuna.

***

Poate avem o sansa, acum ca micuta impielitata a plecat. Si chestia cu fotografiile. Bine ca s-a dus sa le faca. O sa ploua, trebuie sa iau un taxi pana la el. O sa gatim retete indiene azi, asa a zis. Poate mai avem totusi o sansa.

marți, 22 aprilie 2008

Crampei frant

Infrant! Asa te simti. Fara speranta. Gol, dar totusi cautand sa mai gasesti un graunte de spus. Eu nu mai aveam nimic de spus dupa acea conversatie. Aveam sa scriu m-am gandit! E cel mai usor ca adancul nestiut, cel negrait, cel neexplorat sa iasa la suprafata.

Si ce e cand te uiti acolo? Cele pe care le-ai tinut departe de ochii lumii, care ies din cand in cand afara in accese de furie, sau de efuziune, de tristete, de deznadejde. Unii cred ca trebuie sa fii intr-o stare asa sa poti sa scoti ce in adanc. Dar poti s-o faci si constient, am spus atunci. Uite o sa vezi! De fapt au trecut mai multi ani pana sa inteleg tot ce spunea, dar nici acum nu cred ca are dreptate. Poti s-o faci constient sa experimentezi pe hartie acele trairi doar ale tale…

Dincolo de lumea asta a personajelor noaste inventate, nu suntem decat noi evident, spuse profesorul. Si acele straturi si povesti, si unghiuri, si jocuri de stil, de imaginatie, de timp si spatiu nu sunt decat noi ascunzandu-ne inca o data, doar estetic si doar ca sa le dam la lumina mai frumoase si mai tainice.

Astazi, dupa ce am fost plecat ceva vreme, randurile au disparut, cuvintele s-au incuiat in iatacurile lor, iar tu stii foarte bine ca azi nu e joi, si azi nu poti si vrei sa astepti pana joi, dar nici joi nu iti vor deschide.

Ma gandeam la cateva povesti, aveam vreo trei subiecte, dar nici bai sa le scriu, caci iatacurile erau inchise iar cararile surpate. Randurile fugisera pe-acolo. Am vrut sa ma intorc la primul meu roman, de fapt am recitit primele pagini. Mi-au placut desi la inceput nu. Dar o sa mai scriu zice el. Poate azi o povestire scurta, poate maine una mai lunga si romanul il voi termina. Cand nici nu conteaza.

Povestea lui spunea asa: dupa catava vreme de cugetat si-a dat seama ca ii placea sa scrie. La inceput a incercat un jurnal personal. Nu gasea sens intr-o insiruire automata a unor evenimente pe care el le gasea banale. Apoi a scris un capitol din primul sau roman si apoi cateva povestiri. Dupa o vreme, a mai citit. Mari autori, si poate ca s-a simtit tiranizat de ei. Si desi avea acolo vreo trei subiecte, nici ca mai stia ce sa faca cu ele. De fapt lui ii e teama ca daca nu mai are nimic de zis cu adevarat atunci despre ce sa scrie? Si ce placere sa mai gaseasca in asta?

joi, 3 aprilie 2008

Sase ani lipsiti de linisti

Lunga asteptare a acelui moment ii lancezise spiritul. Ii marcase mintea cu fierul rosu al unor amintiri despre care nu mai stia unde se termina adevarul. Sirena vaporului aducea incet reverberatiile concretului si reprima amestecul fugar al memoriei.

Astepta acolo cu o valiza in mana. Cei trei ani in feeria deltei adunasera dureri fizice necunoscute pana atunci si un hau al fiintei. Isi amintea de ce plecase si cand dar nu mai vedea nimic in viitor. Nu stiuse nici ce va face in delta, nici ce se va intampla mai departe. Lunile si anii trecusera pana cand apele ii inghitisera puterea de a lupta si opaitul vietii. Nu i-o facusera nici mai luminoasa, i-o luasera. Sufletul scurs incet pe unduirile line ale barcii se agatase de ostroave de speranta dar acum, acum cand era aproape de a se intoarce, nu mai avea niciun gand, ea era tot acolo dupa ochii goi, dar totusi de dupa valul cetii diminetii, una ca multe altele, nu deslusea nimic.

Calatoria cu vaporul fu scurta, printre tarani, turisti si echipaj vocile ii treceau usor pe langa el, iar ochii sai, alta data flamanzi de peisaje ca acelea, priveau reci in golul cascat de intinderea de ape si de marginirea bruta a padurii.

Spune-mi cand vei pleca, intrebarea venise pe neasteptate intr-o seara in care mancau ca de obicei in tacerea aruncata intre ei, nu stia de ce, dar asa deodata ea hotarase sa sfarseasca totul. Micile derapaje ale lunilor trecute ii somau sa faca ceva, iar ea hotarase prima. Cand s-a intors in acea seara de mai, linistea s-a asezat urland intre ei tipetele lor launtrice de dorinta si durere. In cei sase ani impreuna, linistea aceasta nu venise niciodata. Dar acum, ii anunta definitiva sa sentinta. Va sta acolo, iar ei vor pleca fiecare pe alt drum.

Drumul ei nu il mai stia. Acum, pe urmele lasate de vapor vedea drumul sau, sinuos, spumant, cetos, pierdut.

Cand a deschis usa casei, linistea aceea era tot acolo asupritoare intrerupta brusc de scurta rezonanta a balamalelor. Lasandu-si jos valiza privea scaunele nemiscate in pozitia lor din acea seara.

Maine, raspunse. Drumul sau catre speranta va trece prin trecut. Hotarase sa-i spuna ca nu vazuse umbra exilului din iubirea lor. Dar acum, ca exilul e necesar, va pleca.

Nu este un exil, iubirea noastra s-a uscat. Ca un copac, se gandi el, dar ce rost ar mai fi avut cuvintele. Parca iubirea lor a fost vreodata uda… uda nu, dar proaspata si vie si dulce si tot ce mai ramanea in urma era acest cuvant – uscat – ultimul al unor sase ani lipsiti de linisti.

Urca in dormitor, o ordine desavarsita si un plic pe pat. Il deschise, simtind cum tacerea se risipea. Inanuntru un numar de telefon. Atat. Soneria ii patrunse dintr-o data in maruntaie rascolind ultima urma de speranta, facand-o sa tremure si sa infloreasca.

Buna, spuse vocea ei necunoscuta, asteptam telefonul tau.

Dar cine e?

Mi-ai dat acest telefon in acea seara in care ai plecat. Mi-ai spus ca intr-o zi ma vei suna.

Trasnetul acelei seri cazu bubuitor in furtuna emotiilor lui. Linistea disparu si el se intreba atunci daca vor trece sase ani pana cand va veni.

Plec acum, in jumatate de ora voi fi la tine, mi-a fost atat de dor. Vocea ei parea cumva un ton de sidef si o marmura calda. Ca acum trei ani.

Ah da, isi spuse. Acum imi amintesc totul.

luni, 31 martie 2008

Nothing else matters

Nu tineam neaparat sa ma duc. Mai degraba as fi stat acasa. Se facuse tarziu si in ziua aceea nu invatasem nimic. Mai erau doar doua zile pana la cel mai greu examen din facultate si de-abia daca trecusem prin jumatate din materie. Era important sa iau o nota buna, imi placea profesorul, singurul din toata facultatea daca stau sa ma gandesc bine. De la care am invatat foarte multe, mai tarziu, cand a decis sa ne ofere mie si altor doi colegi joburi la noua lui firma de import-export. Ma irita ca pierdusem vremea si nu invatasem, si uite acum Sorin avea noevoie de mine, da, asa spunea vocea lui si fir-ar sa fie de invatat merg. Peste cativa ani aveam sa imi amintesc de acea seara ca de una din acelea care lasa sufletul intrebandu-se si mintea buimaca.

Ma chemase pe la trei dupa-amiaza. Senor, treci pe la mine? Pauza din glasul meu l-a descumpanit. Intelese ca nu prea aveam chef. De altfel relatia noastra se racise mult de la acea seara de iarna sumbra fara zapada si fara soare. Ii zisesem ca plec la munte cu Alida, Serena si Johnny, australianul cu care era Serena. El o iubea pe Serena si eu stiam asta.

S-a uitat la mine si mi-a zis scurt: Prietenia noastra nu sta in Serena, dar tu stii cat de mult o iubesc. I-am raspuns in stilul meu fara noima: N-are nicio legatura omule, Alida m-a invitat, ce era, sa ii zic ca nu merg? Mergi atunci, si corzile ghitarii incepura sa ingane Nothing else matters, in acordurile celor de la Metallica ceva suna iremediabil. O panza atat de fina tesuta intre meciuri de fotbal, nopti de sesiune, intreceri in bazin si ultime zile de august la mare. Auzeam atunci pescarusii, bataia aripilor indepartandu-se si tanguirile lor scurte si aspre.

Salut! Ochii lui imi spuneau totul. Stai jos! Mecanic, m-am asezat asteptand sentinta.

Stii, eu am maine ultimul examen. Apoi sambata am licenta. Luni, plec in Mexic, la ai mei. Definitiv. Nu mai raman aici, si nici nu cred ca ma voi mai intoarce. Auzeam linistea de dupa furtuna. Am ingaimat un de ce scurt. Nu parea sa il astepte.

Am un viitor mult mai bun in Mexic, si tata spune ca sunt sanse sa fie mutat la Miami peste vreo doi ani. Acolo in America e viitorul meu, nu am ce sa fac in tara asta de doi bani, prafuita si imbacsita de mizeria politicienilor, nesimtirea birocratilor si fitele de bani gata. Mi-e sila, si visul nostru de acum un an, sa facem ne facem afacerea noastra nu il mai visez. Tu ai alte perspective, esti mai mic si la o facultate mai buna. O sa ai sansele tale si o sa fii bine.

Si Serena? Cazu intrebarea pe care da, o astepta. Nu voia sa imi spuna, dar ea pleca odata cu el asa cum o stia numai el si cum nimeni altul nu avea sa o cunoasca.

Intelegi tu? Nimeni nu i-a dat nemarginirea! Acum ca a luat-o sa ramana cu ea, mie nu-mi mai trebuie! Hai sa-ti dau niste poze. Ne-am amintit impreuna atunci si seara aceea in care nu am invatat despre FOBuri si acreditive a derulat invalmasite sperantele, emotiile, cantecele si bucuriile anilor aceia nebuni. Am picat examenul doua zile mai tarziu.

Cand a plecat avionul, mi-a scris, am vazut doua pasari, parca pescarusi, dar ce sa caute ei aici in campie?, si avionul parca decola in tanguirile lor scurte si aspre. Da, chiar asa mi-a zis, si atunci mi-am amintit de ghitara lui.

Au trecut mai mult de zece ani de-atunci si nu mi-a mai scris de opt. Ultima oara mi-a spus ca e bine, ca a ajuns la Miami si ca lucreaza in audit financiar. Atat. Ii mai trimit cate un e-mail din cand in cand, dar nu imi mai raspunde. Un coleg comun care l-a intalnit intamplator in aeroportul din Amsterdam mi-a spus ca e mai mereu trimis prin delegatii in tari exotice si ca ii place sa calatoreasca. Probabil nu are timp sa iti scrie! Da, probabil.

miercuri, 26 martie 2008

Crampei de film imobiliar

In Dorobanti, cafenelele de fitze au devenit adapost pentru personaje de efect. Un film discutat prin telefon de un frecvent al locului suna asa:

Salut ce faci?
…
Casa aia care o ai tu pe Ankara, eu stiu ca tu nu vrei s-o vinzi.
…
Uite, hai sa zicem ca suntem intr-un film, nu suntem in lumea reala. Sunem intr-un film. Si eu sunt in film si tu esti in film. Si tu ai casa aia in film. Deci in film, nu in viata reala. Si hai sa vedem ce se intampla in filmul asta.
…
Eu stiu ca tu nu vrei sa vinzi casa aia, dar suntem intr-un film. Sa zicem ca in film eu cunosc pe cineva pe care il intereseaza casa ta. Eu stiu ca tu nu o vinzi in viata reala, dar sa zicem ca in film te mai gandesti.
….
In film, sa zicem ca eu vin la tine si iti zic ca am pe cineva care ar cumpara casa. Asta ar fi o persoana serioasa care nu glumeste cu casele oamenilor, in film adica. Tot in film sa zicem ca si pe tine te-ar interesa.
….
Asa, acum tot in film, nu in viata reala, ce pret ai cere pe casa aia? Da, eu stiu ca tu nu o vinzi dar sa zicem ca in film te-ar interesa, care ar fi pretul?
…
Bine, suntem in film si ai putea sa o vinzi pe 4 mil de euro. Eu in film as putea sa te ajut sa cunosti un cumparator serios care ti-ar da banii astia, dar toate astea sunt doar in film, pentru ca in realitate eu stiu ca nu o vinzi!

Crampei de lume

Dintr-o data clipocitul apei de ploaie pe burlan s-a oprit si in acel moment am deschis ochii. Cateva raze jucause imi gadilau irisii si patrundeau zglobii in latenta mintii mele. Caldura patului ma tinea inca prizonier in inchisoarea lanceda a somnolentei dintre vis si real. Incepeam sa devin constient dar nu reuseam sa ma desprind, era ceva care inca ma tinea acolo.

Dupa o secunda am inchis ochii. Ce fusese, imi aminteam oare? Puteam sa revad totul?

Vedeam zapada cazand incet pe taciunele campului. Ma uitam in zare sa gasesc ajutor dar eram acolo singur. Aveam in mana o carte, citeam din ea cu disperare si totusi mi-era frica de campul din jur de taciunele lui care se acoperea de alb. Intunericul de acum cateva secunde mi-era luminat de o raza de luna si ciudat era suficient ca sa pot citi. Apoi zapada a facut lumina si soarele ma orbea cand ma uitam in jur, dar ciudat, tot puteam citi. Incercam sa vad in jur, eram singur. Frigul se furisa incet. In mine, cu frica nebuna ca sunt prins in acea mare alba care crestea si crestea si eu nu mai vedeam nimic in jur si nici nu ma mai puteam misca. Niciun copac, nicio pasare, niciun suflu de viata. Doar al meu. Si al cartii? Da de acolo venea viata. Cum de nu am inteles pana atunci, frigul fugea cand mangaiam literele.


Si literele faceau cuvinte. Si apoi propozitii in fraze, pasaje care se adunau incet. Iar eu gaseam acolo toate lumea care nu era in jur, caldura familiei, rasul prietenilor, bucuria copiilor, vibratia orasului, linistea muntilor, calmul marii, misterul necunoscutilor, mirarea povestilor, fascinatia observatiei. Si atunci foile cartii au crescut ca un arbore s-au inaltat si apoi ca un arbust s-au intins in jur. Nu mai era taciune ci verde. Nu mai era zapada ci prospetime. Lumea mea se dezvolta acolo iar eu eram din ce in ce mai mic.

Nu mai vedeam cotorul cartii, nici literele, disparusera de tot, dar in locul lor cresteau amintiri, o familie, o viata si oamenii din ea.

Am inchis ochii din nou. Taciunele era inca acolo. Atat de mic, un bolovan, sau poate doar un punct, dar era. Ploaia izbi furibund geamurile. Am deschis ochii si cele doua raze jucause isi chemasera surorile.

vineri, 21 martie 2008

Crampei de calatorie la nunta unui prieten la Cluj

Compartimentul vagonului de dormit clasa intai este o cutiuta ingusta de lemn cu doua paturi suprapuse si un minuscul lavoar cu o oglinda patrata cu rame metalice. Mocheta de culoare inchisa ascunde pasii necunoscuti ai altor calatori si ai colegului meu de compartiment. Eu am locul cel mai bun, cel de jos gratie bravului nostru sofer de la firma care a mers acu' doua zile la agentia calatori si mi-a prins acest loc bun. Asadar deasupra mea va dormi un semi avocat adica un reprezentant juridic de firma, cu un titlu arhicunoscut: consiler juridic. Prietenos si politicos, m-a facut deja sa ii respect pe concetatenii sai desi nu e nascut in Cluj. Coincidenta - reprezentase un caz in urbea mea natala. A tinut sa isi exprime sarcastic sau chiar bascalios aprecierea pe care o acorda casatoriei - eveniment la care eu tocmai calatoream pentru prietenul meu - "Fie-i casatoria usoara".

Dimineata ploioasa dar nu foarte rece. Ajung la hotel repede caci sambata la 8 clujul inca se odihneste dupa alta saptamana obisnuita cu greul muncii apasand pe umerii mandrilor ardeleni. Cu superioritatea lor occidentala simti putin mai mult bun simt si lentoarea renumita care poate nu e altceva decat un stil de viata mai relaxat, cu mai mult respect pt timpul liber si evident superior noua regatenilor arivisti. Hotelul e foarte misto. Citesc din Caietele lui don Rigoberto finalul unui capitol incarcat de erotism, construit pe planuri interpuse de maiestria lui Llosa. Adorm imediat dupa ce termin pasajul doborat de noaptea scurta si dormitul agitat de zgaltaielile trenului. Ma trezeste un telefon dupa doar jumatate de ora de somn abisal. A inceput din nou sa ploua - oare ce prevesteste asta pt cei doi miri de azi? Belsug, fericire, nevroze? Vom afla peste ceva timp...

miercuri, 19 martie 2008

crampeie de Shakira in vremea holerei

iata mai jos ce va spuneam. cine a citit cartea nu isi poate inchipui cantec mai bun. shakira at its best: