La Pared

Ne intoarceam prin campiile ingemanate de pudra de aur a plajelor risipnd cercurile de briza pe cele cateva umbre de cautatori de zane. Plecasem alunecand in zari cu plete de spuma pe umeri si cu inimi de scoici printre suflete. Zanele erau acolo printre noi in fiecare noapte asteptand semnele noastre. Alunecara pe soapta culcata a marii. Si trecura de valul de clestar, de campia de iasomie acvatica si de coralii rosii. Ramasera peste noapte in pestera cu pereti albi de marmura a lacrimilor muntelui. Apoi a doua zi vraja se risipi. Se intoarsera si asa l-au gasit cazut printre amintirile risipite dupa douazeci de ani de la calatoria in taramul de basm al imaginatiei adolescentine. Ceasurile cantau linistit trecerea noastra in peretii albi ca marmura lacrimilor. Liana tu stii ca in azurul ochilor tai eu astept raspunsul acela. Nu ca va veni vreodata dar eu il astept, departe de acele amintiri ale noastre in orasul acesta de vene ardente, in casa aceasta patinata de anii anilor. Eu stau si astept dupa plecarea voastra. Nici ei nu stiau ce lasau in urma, flori de pasi printre mormintele amintirilor. Dar eu stiam pentru ca in ochii ei de azur raspunsul nu putea veni niciodata. Nu pentru ca ea nu l-ar fi putut da, ci pentru ca eu stateam si asteptam. Pentru ca eu eram acolo. Si asta ma arunca in fluierul valurilor, din nou printre genele zanelor pe care le cautam la 15 ani. Raspunsul lui era simplu sa astepte acolo in casa aceea veche izolat de lume, asa cum l-au gasit dupa o saptamana in care mancase doar resturile sufletului sau pribeag printre peretii acoperiti de lacrimi albe ca marmura . Zanele vor veni inapoi sa-mi aduca azurul din ochii ei, sa-mi alunge marea de cristal din sufletul meu. Dar nu era chiar asa. Nu i-am dat sperante, astepta sa ma indragostesc de el pentru ca era un poet visator si stia sa faca versuri. Pai tu stii ca eu nu aveam nevoie de asa ceva. Cautam ce cautati si voi. O viata linistita, cu copii cu casa, cu masina. Am auzit ca l-au gasit cazut la pat nemancat. Dar nu e vina mea, eu i-am spus ce vreau, chestii concrete pe care el n-avea cum sa mi le dea. Dar stiti, eu l-am iubit si pe el ca si pe celalalt, asa un fel de completare a unuia cu celalalt. Atat cat pricepeam eu la 15 ani. Dar din voalurile zanelor ramasesera zdrente, din petalele ochilor lor ramasesera lacrimi vestede pe obrajii scorojiti de alb murdar. Din marmura ramasese doar frigul acela, spaima ca nu mai era ea acolo pe acel trotuar, in fata geamului, spunandu-i ca poate intr-o zi azurul ochilor ei se va deschide si va vedea din nou pudra de aur prevestind venirea zanelor...

La Pared

Crampeie paralele

Sunt oameni pe care ii cunosti din alte surse. Ii vezi prin ziare, pe la TVu, pe strada (mai rar, ce senzatie, “am vazut-o azi pe X la nustiucare cafenea”, iti dai seama?). Sau de la prieteni comuni, sau din auzite, sau din citite. Si uite asa daca devin destul de prezenti in viata ta incepi sa ai o imagine despre ei (da, da, ca un fel de brand) si chiar daca n-ai nicio treaba cu ei, tot iti ocupa o xime din minte. Sau tot asa pot sa ajunga sa ocupe mai mult si atunci ajungi sa vrei sa ii cunosti, lucru care se intampla uneori voit, alteori intamplator. Poti sa fii norocos si sa dai peste viitori buni prieteni, peste viitori dusmani, sau peste “lei morti” (ii apartine lui Marquez, despre cartile pe care le termina de scris, de fapt el zicea ca ii apartine lui Hemingway), nu te mai intereseaza deloc apoi. Se intampla ca de multe ori imaginea aia pe care o ai sa nu se potriveasca cu ce intalnesti.

De curand printr-o imprejurare mai degraba provocata de mine, am ajuns sa cunosc o persoana pe care voiam sa o cunosc de mai mult timp. Pentru ca imi plac lucrurile zise de ea. Sa ne limitam la atat. Prea multe detalii strica. Dar ce nu strica sa zic este ca am fost uimit sa gasesc altceva decat imaginea mea mentala. Poate o naturalete diferita, poate mai putina incrancenare, poate doar aparente, who knows… A fost doar o ora de vorbit planuri. Ale ei. Planurile le stiam, motivele le-am inteles acum, au un sens, si cred ca e ca atunci cand intelegi un om, e frumos sa vezi in viata lui, in durerea lui, in suferinta lui, in lupta lui, si in dorinta de a se rupe de o lume care l-a facut sa fie ce este. Foarte interesant – pe un scriitor il face ceea ce este nu doar talentul si munca lui ci si tot ceea ce lumea din jur trimite catre el. Toate experientele, toate intamplarile. Care nu sunt mereu izvorate din actiunile lui. Si daca acest scriitor vrea sa se rupa de lumea asta, in care a suferit si in care nu vrea sa se adapteze, sau nu poate, cum va fi el? Mai bun, mai rau? Cum ar fi fost Eminescu fara Veronica, sau Creanga cu un tata abuziv, sau Caragiale intr-un oras german?

Lumi diferite. Se face ca te duc viata si dorintele tale catre lumi total paralele cu a ta. Poti sa fii fericit, cu o casa buna, o familie implinita, sa ai un job misto si sa cunosti atat de putine. Si cand te intalnesti cu lumi paralele cu viata ta de corporat tipic (dar usor atipic :-)) stai si te intrebi. Ba, care e lumea reala – aia frumoasa in care traiesc eu preaplin, sau aia in care vezi batrani interesati de carti, intelectuali aparent ratati de varsta a doua cu joburi de doi lei care alearga dupa reduceri la carti, tineri cu pretentii de prime done boeme sau cu rebeliune asumata in uniforma, cu alternativul lor expandat ca sa imi arate mie care port camasa si cravata ca eu nu apartin acelei lumi? Nu-i dispretuiesc, dar stiu ca asa pare. Nu sunt de acord ca poti sa incadrezi dupa haine, sau dupa atitudini sau dupa interese. Am cunoscut poeti ratati, cititori veroce, si cultivati literar acolo unde te astepti mai putin in lumea asta corporata. La Bookfest nu erau asa multi din corporatii astia falsi care sufera pe ascuns cand citesc Jane Austen. Era o alta lume, si ce era ciudat, mi se parea cu nu e reprezentativa pentru cumparatorii mainstream de carti.

Si de aici intrebarea, iar???, pentru cine scrii? Lasa pentru tine, asta e vrajeala. Pentru altii – care sunt aia? Studentii de la litere, intelectualii ratati care isi iau haine de la second hand si carti de la lansare, corporatii care sufera pe ascuns? Pentru cine, pentru toti astia? Si ce naiba sa le spui sa aiba sens pentru toti?

PS: multumesc celor care ma citesc (stiu, vreo cinspe oameni pe-acolo) si celor care ma incurajeaza. Le multumesc celor care ma inteleg si celor care nu ma inteleg. Ii multumesc lui Zully pentru cartile pentru Taisa (au fost bine primite, Zully :-)). Le multumesc celor care nu se vor supara ca imprumut din viata lor ca sa scriu si celor care se vor supara. Dar voi scrie mereu, no matter what. Chiar si putin. Merita tot.

Tarta cu iubire de afine

Toate cele trei fug. De sine, de sot si de tata.

In Plenitudinea vietii, Edith Wharton exploreaza iubirea de dincolo de moarte a unei femei cu un mariaj care nu trecuse niciodata de sufrageria sufletului ei catre dormitoarele si iatacurile ascunse si intime in care sotul cu cizme care scartaie pe podea ar fi descoperit cele mai minunate comori. Dar emotiile ei, pusa in fata sufletului pereche in viata de dupa moarte, se indreapta in mod bizar catre sotul cu cizme care scartaie pe parchet. Un mister lasat in urma povestirii este unde e dragostea in comorile ascunse in strafundurile sufletului sau in trairile de suprafata ale obisnuintei si uneori platitudinii de zi cu zi?

Oare nu la fel fugim si noi toata viata catre alte iubiri care nu ne sunt date si despre care credem ca pot ajunge in acele ascunzisuri pe care noi insine nu le putem descoperi sau dezvalui?

Elizabeth fuge de ea insasi, de-abia iesita dintr-o relatie, si de o noua iubire cladita pe cenusa celei de dinainte. SueLynn fuge de sotul politist alcoolic care o venereaza. Leslie fuge de tatal ei care o invatase tot ce stia sa faca: sa joace poker. Filmul dezvolta straniu si (foarte) lent aceste trei incercari de scapare ce se termina invariabil acolo de unde pornisera, ca si in “Plenitudinea vietii”. La cei parasiti, dar nu mor cei care fug ci cei de care se scapa.

Elizabeth este singura care nu ingroapa pe nimeni si nici macar mugurele de iubire cu Jeremy la care gaseste tarta cu afine dulci acrisoare ale unor noi emotii. Iubirea cu gust de afine din My Blueberry Nights se dezvolta incet si asteptat. Linia povestii e simpla si lenta. Partea masculina a multor cupluri nu va rezista lentorii filmului, dar pentru ochii mai experimentati, locul central si lin il joaca trairi ale personajelor captate minutios. Cele trei actrite sunt fascinante, iar Norah Jones este nascuta pentru rol. Jude Law este acelasi britanic ravasit in NY ca si in Alfie (fara fuga dupa femei). Coloana sonora este exceptionala si pentru ca nu sunt familiarizat cu Norah Jones, muziciana, mi-am promis sa o ascult (si la sugestiile printului de caramel Eddie).

Recomandat doar la corazonisti, My Blueberry Nights, este pe alocuri excelent filmat si cu actrite care pot ravasi atat in rol cat si in frumusete.

Mangaind sanul perfect de sub talpa umeda a lui Rudolf

Mi-ar fi placut mie ca asta sa fie titlul unei povestiri sau unui roman (de ale meleJ). De fapt descrie doar o literala indeletnicire repetata de nu-stiu cate ori in doua zile. Si daca ar fi fost sa fie un titlu nu e nici pe departe atat de delicios ca acesta: ”Castelul printesei de caramel”. Caci despre el e vorba, nu despre Rudolf, melcul politemporal. Scriu despre asta pentru ca e o carte care mi-a placut. Si-apoi pentru ca desi nu il stiu pe Eddie decat dintr-un post de-al lui Zully (dar nu impartasesc in totalitate recenzia ei) simt ca orice tanar scriitor roman merita sa aiba partea lui de atentie, macar de la unul care aspira sa debuteze si el. Nu pentru ca eu as fi critic literar si nici vreun cititor cu state vechi. Quite the opposite.

E ciudat ca pe filiera FHM exista doi tineri scriitori romani pe care ii admir – Zully si Eddie. Desi FHM e doar un loc de munca pentru ei (cred, dar nu 100%), scrierile lor au ceva din acea revista, macar asa cum o percep eu. Un erotism discret, combinat cu puternice note ironice si cu puseuri licentioase. Uneori simbolism sexual, alteori emotii senzuale.

Castelul de caramel al printesei de caramel e o poveste alerta si nu e poveste. Ritmul e foarte sustinut, chiar prea, uneori. Densitatea scrierii este atat in actiune cat si in stil si metafore. Uneori cateva pagini ma oboseau de trebuia sa ma opresc. Sa reflectez putin. Sunt multe mesaje condensate acolo si imens de multa ironie. Dar este si dragostea, visul, idealul, frumusetea, “delicatetea” (na Zully, citat), dar si intimitatea unor personaje originale. Fantastic, catre supra-realist.

Cam multe cuvinte pretioase pentru o carte deloc pretentioasa. Superba, scurta si destul de grea de digerat, dar foarte lina la citit. Stiti zicerea aceea cu ce ramai dupa o carte – socat, mirat, pe ganduri, entuziasmat, plangand, razand etc. Cum am ramas eu dupa Castel? Sa zicem ca nu mi s-au taiat picioarele citind-o, dar a fost o lectie maiastra pentru un condeier aspirant. In multe feluri pe care nu le dezvolt aici.

E o carte ca atunci cand esti copil si primesti de la un strain o caramea. Buna, foarte buna, cea mai buna. Ai mai vrea una, dar nu mai ai. Si ramai mereu cu gandul la ea.

In cautarea lui Radu

… cincizeci, saizeci, saptezeci, optzeci, nouazeci, SUTA!!!! Cine nu-i gata il iau cu lopata!

Forfota picioarelor pe pietrele ingropate in pamantul batatorit de miile de pasi, zecile de biciclele si masinile razlete, ridica praful nevazut, iar firele de iarba ascunse de intunericul aramit de watii publici care cadeau spre noi prin norul incandescent arzand in roiul gazelor de noapte incurcate de zecile de luni intinse in linie dreapta intre fire negre, ascundeau trupurile noastre ingropate de emotia blocstartului din care trebuia sa sprintam catre stalp. Cel mai bine iluminat pentru a alunga teama celor care se faceau.

Radu si cu mine stateam acolo, una cu desisul de buruieni amagite de reavanul malului garlei. Inchipuiti-va garla ca o apa pana la genunchi, maloasa si plina de broaste cu doua maluri care incapeau intr-o saritura din alergare a oricaruia din noi, care la 12 ani, bateam serile de la marginea acelui vechi oras, printre casele bunicilor si stalpii cu mii de wati pe care Ceasescu nu ii oprise inca.

Ma ascundeam mereu cu Radu, care nu fusese gasit niciodata. Pe langa sprintul iute, Radu gasea cele mai bune locuri si disparea, si eu odata cu el, de ajungeau ceilalti sa ne caute la cateva strazi distanta. Old Death hoinarea prin padurile din povestirile lui Karl May si putea disparea si in desertul fara cactusi al Arizonei. De la el furase Radu secretele amestecate ale camuflarii indienilor, padurarilor din nord si fratiei cu natura.

Asteptam sa se duca Bogdan in cautarea celorlati, iar noi ne taram incet prin desis si praf si nu puteam fi deosebiti nici din apropiere.Radu porni scurt, in doua secunde era langa stalp, se scuipa cu galagie si atunci aparu Bogdan care ii prinsese pe Raluca si Edi. Prea tarziu pentru mine, alunecasem in mal. Urmam sa ma fac. Stiam ca o sa dispara. Auzeam cele douazeci de voci indepartandu-se sau sasaindu-se a liniste.

M-am intors si am deschis ochii. Teama ma invaluia ca gazele stalpii cu luni. Nimic, tipenie. Cativa lilieci, falfaindu-si amenintarea. Am alergat catre gardul de la tanti Aristita, steam ca acolo merg multi. Am prins trei. Mai ramasesera multi care m-au pacalit apoi. Am numarat, lipsea Radu. Radeau: “voi care sunteti cei mai buni prieteni si nu poti sa-l prinzi?”. “Pai, m-am uitat unde ne ascundem noi si nu e.” L-am strigat -nimic. Am inceput sa caut in timp ce ceilalti mai aruncau glume, vorbeau de balciul care sosea a doua zi cu lanturile, balerina, lu’ Ovidiu ii placea vata pe zahar, lui Bogdan sa alerge caii, Ralucai … glasurile se pierdeau in semintuneric – ziceam incet: “hai Radule ca te las pe tine – iesi ca oricum are cine sa se faca daca ma intreci”.

“Nu il gasesc” m-am intors la ei. “Unde sa-l mai cautam? Pai poate in desisul de papura de la nea Vasile.” Am ajuns cu totii, am intrat tinandu-ne de mana asa cum ne invatase Radu ca sa nu dispara niciunul din noi. Am rascolit lastarisul umed. Nea Vasile iesea cu pusca sa impuste dihori, uneori noaptea ne chema si pe noi acolo sa stam la panda sa-l vedem cum ii lua. Usa scartai, ramaseram pe loc si vazuram pusca batand in lumina lunii. Ne-am oprit. Le-am soptit: “lasati-ma pe mine sa vorbesc ca ma stie, daca miscati, trage, crede ca sunt dihorii - Nea Vasile, nu trage suntem noi ne jucam v-ati ascunselea si il cautam pe Radu care a disparut!”

Pacanitul surd al pustii trimise catre noi ace de gheata. Incepura sa fuga tipand. Pusca continua asaltul, ei cadeau razleti prin papura. Ma lasai la fund doar cu scafarlia deasupra apei. Era doar o unda lina care inainta. “SSST. Nu misti. Sunt eu. Sunt banditii lui Maloy. Taci si vino dupa mine.” Radu ma tragea incet de tricou si eu imi propteam picioarele in malul fundos pana inghetam de teama ca ma inghit adancurile sau ca ies prea tare in bataia carabinei. Totusi, inaintam incet cu spatele, ajunseram aproape de malul de la rasarit, eram ascunsi de stufaris de tot. Linistea ne inconjura ca o mama blanda si protectoare. Ogarii lui Maloy se apropiau pe apa. Radu scoase arcul si ochi. Cazura doi. Ultimul l-a luat cu lama pana-n prasele. Radu, s-a intors catre mine, si atunci i-am vazut ochii sangerii in lumina lunii, watii publici se stinsesera – era prima oara cand dictatorul ii oprea – si imi spuse: “Acum ne vom face nevazuti. Trebuie sa asteptam ziua.” Nu i-am simtit rasuflarea, Radu imi povestise ca Old Death insela de multe ori indienii tineri prin lipsa de suflu. Isi opera inima. L-am luat de mana, nu avea puls. Ne-am intins in mal.

Lanterna ma orbi si atunci bunica striga de la poarta. “Haideti la culcare ca e miezul noptii.” A doua zi, gasira 18 copii morti in stufarisul lui nea Vasile, care era plecat la vanatoare si nu a venit decat a doua zi, cu tovarasii de vanatoare cu mistretii si caprioarele cazute in padurile Neamtului. Militia nu a putut explica moartea copiilor cazuti de gloante de carabina care nu se mai fabrica de o suta de ani. Eu am mers cu unchiul care ma gasise aproape inecat in mal la Militie sa le povestesc. Rasera de povestea mea si ma intrebara unde e Radu. “Ascuns”, le-am zis. “A ramas acolo.”

N-a fost gasit niciodata.

Iaromir cand caldura incinge pietrele

Baga mana stanga subtire printre ulucii rari ai gardului si cu o miscare cunoscatoare apuca ivarul portii si il dadu la o parte in timp ce cu dreapta impingea hotarul de lemn intre ulita ingusta pietruita si atarnata intr-o rana pe coasta culmii si taramul de praf uscat batatorit al teritoriului niciodata calcat de noi. Cu teama paseam incet pe vine cu rasuflarea taiata intrand pe sub crengile boltite ingreunate de incarcatura de roscove de vara tarzie pe care uneori le foloseam la jocul de “farfa”. Iaromir ne astepta acolo ca in alte seri. Dar de data asta ne-a invitat el insusi inauntru. Pamantul meu este bine-primitor pentru cei care asculta minunile de pe dealul Visarii.

Bunica imi spunea ca Iaromir aparea prin sat rareori, intr-o pelerina veche maro care pastra inca semnele vremilor acoperite de umilinta decaderii oamenilor care o priveau: Sa ne fereasca Dumnezeu de asa nenorociri. Ce baiat destept si uite cum a ajuns. Bunica ne-a zis ca el era student la Iasi, dar ca intr-o seara a iesit pe strada in pielea goala si a strigat "nu stiu ce". L-au luat si l-au dus la Socola sa isi linisteasca mintile. Are o sora care ii trimite bani si mancare. Maica-sa saraca a fost si ea nebuna.

Seara in lunile de vara cand caldura incinge pietrele, auzeam urletele lui Iaromir. Ne furisam pe langa gardul lui si la lumina focului il vedeam dezbracat dar in cizme de cauciuc pana la genunchi si cu membrul flasc, una din primele noastre viziuni reale ale nuditatii umane aproape complete. Sorin era cel mai curajos si el ne-a zis ca intr-o seara tarziu s-a strecurat pana la usa lui si inanuntru a vazut praful indienilor Navajo risipit printre colinele lumii, el fumand pipa pacii cu seful de trib. Intr-o alta seara l-a vazut band ceai cu samuraii, iar intr-o alta razboindu-se cu canibalii din Papua. In noaptea aceea, Sorin ne-a spus ca mai sunt trei povesti pe care are sa le spuna Iaromir. Ne chemase in acea seara la el sa ni le povesteasca. A doua zi aveau sa vina din nou sa il ia. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci dar de cate ori merg la bunica, imi povesteste ca in noptile de vara cand caldura incinge pietrele chinuite el este acolo pe culmea lui declamand in limbi necunoscute si intonand incantantii ciudate.

Prima poveste a fost a lui Celosghi, baiatul cu parul rosu care putea sa se transforme in peste. A doua poveste a fost a Lirei care putea sa vorbeasca cu pasarile. Ultima a fost a noastra intorcandu-ne acasa. La jumatatea drumului, in mijlocul poienii de deschise o vale su apa si nu am mai putut trece. Celosghi, s-a facut peste si a inotat pe celalalt mal. Ajuns acolo s-a intalnit cu Lira care a vorbit cu pasarile cele mari. Ele au venit si ne-au trecut apa. Mai departe am mers pe colina cu miresme de sange de taur si am vazut coridele spaniole. Dupa ultimii copaci de intindeau campiile catalaunice si am vazut o mare batalie. Cand armatele s-au retras noi am putut trece si am ajuns pe trecatorile din munti. Aici strajuiau cavalerii cu crucea si capul si ne-au lasat sa trecem doar cand am jurat ca vom pastra secretul trecatorii. Cand am coborat muntele am vazut ulita satului si luminile de la casele noastre. Bunicii ne asteptau toti la porti. Cand am ajuns acasa ne astepta mancare si paturi pregatite. Iaromir dormea linistit, noaptea tocmai se racorea, venise toamna.

Ego masturbation

Cum am promis in ciclul asta de ars poetica trebuie acum sa vorbesc si despre asta.

Cand am inceput eu viata mea corporata si invatam intr-ale jobului cate in date si in prezentari, "colega mea mai mare", adica sefa mea, ma amuza uneori cu povestiri de la intalnirile ei de afaceri cu mari personalitati din lumea advertisingului si media. Cum asta e o lume aparte de reusite fara mediocritate si plina doar de talente implinite, multi din cei cu care ea se intalnea aveau o mare (chiar foarte mare) trasatura comuna. Colega mea o numea simplu: ego masturbation. Acum, nu stiu daca trebuie sa traduc, e destul de clar: orgoliu, vanitate, fudulie, prea plin de sine, etc. combinatie cu o apetenta speciala de a-si etala si gadila aceasta inzestrare naturala. Da, multe cuvinte pt asta, dar vroiam sa stiti de unde vine.

Deh, ce legatura are asta cu mine si cu ars poetica mea? Pai ce sa aiba cand un condeier aspirant isi face ars poetica? De exemplu ca doar un scriitor consacrat poate sa aiba o ars poetica, nu? Altfel suna a ego masturbation :-). (Mama ii zice: "te crezi tu al mai destept din lume"). Dar chestia poate e si mai profunda dincolo de :-)-urile ei. Se spune ca cei mai ratati dintre scriitori (de fapt doar niste condeieri aspiranti cu totii) sunt chiar cei care scriu din orgoliu ca sa arate ce tari sunt ei si sa ajunga faimosi si bogati si sa tina prelegeri in aule universitare etc. Ei de asta mi-e mie frica, daca totul e doar o farsa a ego masturbation-ului meu propriu si de fapt nu ma intereseaza decat sa am faima si glorie? Exista, stiu, o simt, dar ce pot spune e ca nu asta am simtit prima oara, ca nu asta a fost samanta acestei porniri. Ca da, as vrea sa fiu un scriitor cunoscut, caci scriind numai pentru mine poate fi plictisitor, de fapt. Ca as vrea sa ating sufletele si vietile oamenior, sa gaseasca inspiratie, raspunsuri sau magie in cartile mele. Daca voi ajunge macar pe-aprope nu stiu. Dar stiu ca nu e nimic care sa ma opreasca sa incerc. Iar daca reusesc ce premiu mai mare pentru un ego masturbator? :-)

Ars poetica tardiva

Nu mai pot sa aman sa scriu despre asta. De fapt am mai scris despre asta, Dar nu asa. Ceva mai direct acum. Cu lucruri mai pe sleau spuse. E vorba despre chestia asta cu scrisul.
De fapt eu sunt un mare novice. Nu ca nu s-ar vedea, din ce puteti citi mai jos. Chiar si un novice isi da seama. Right. Acum ca asta e clar, de unde si pana unde?
Pai, ideea eu zic ca o am din copilarie si nu stiu de unde mi-a venit. As crede ca cineva mi-a zis ca un strabunic al meu a regretat ca era analfabet pana intr-atat incat pe patul de moarte ar fi spus ca i-ar fi placut sa-si scrie viata. Totusi, chestia asta pare a fi o mica plasmuire de copilarie. Mama mi-a zis ca nu ar fi fost adevarata.
Mai departe, prin clasa a cincea, fiind si eu roman ca toti ceilalti nascuti poeti, am ticluit vreo doua poezii. Una era cam patriotica si una era ceva genul unui Cosbuc asa de toamna trista. Profa de romana a vazut-o pe asta cu toamna si a parut impresionata. M-a intrebat de unde m-am inspirat. De nicaieri. Well, atunci a fost si mai impresionata. In fine, chestia a trecut, eu m-am apucat sa citesc Dumas (prea mult!) si a venit liceul. Nici urma de porniri sau inspiratii literare. Chiar mediocritate la “romana”. Si atat. Facultate economica. Job corporatist. Si iaca-ma cu aspiratii de scriitor.
Cateva chestii au mai fost intre timp. Una ar fi ca cineva m-a incurajat vazand alte scrieri ale mele, de alta natura (o sa spun alta data). Apoi cam vreo 5 ani in urma dupa vreo alti 15 in care nu citisem nimic notabil mi-au cazut in mana doua carti: Saramago – Pluta de piatra si Llosa – Matusa Julia si condeierul. Foarte diferite, foarte bune. Ambele mi-au rascolit un “je ne sais quoi” o chestie interioara ceva ce m-a cam speriat. Nu facea parte din planurile mele sa cad absorbit in marea literatura – cine stie ce apucaturi m-ar mai fi luat de cap. Asa am renuntat sa mai citesc! Funny, nu?
Ei da. Acum sapte luni, s-au intamplat doua evenimente simultane. O chestie tulburatoare la care am fost martor, despre care voi scrie intr-o buna zi sper eu, si intalnirea pur intamplatoare la o casa de marcat dintr-un supermarket a sotiei mele cu o carte de Llosa – Ratacirile fetei nesabuite. Pe care am citit-o in timp ce traiam intamplari incredibile pentru viata mea relativ monotona. Eh, astea m-au rascolit asa de rau ca mi-am dat seama ca de ceea ce fugisem cu cinci ani in urma si ce incercasem in clasa a cincea va fi parte din destinul meu.

Si asa a inceput chinul asta si nebunia asta si micile satisfactii si marile nemultumiri, si furia si deznadejdea si bucuria si efuziunea. Tot ce traiesti cand scrii. Scriitorii stiu de ce!

Trebuie sa intelegeti ca eu chiar sunt un novice. Asta pentru ca am cultura literara zero si experienta de viata nu prea diversa. Cum bine stim (“noi” scriitorii, daca pot sa ma introduc si pe mine) – un scriitor scrie de fapt doar despre el si despre ce a vazut si trait in viata lui. Fantezia totala e imposibila. Apoi trebuie sa fii bine citit. Nu prea am din nici unele. Zic eu. Poate putin talent si multa dorinta. Habar n-am. Ce am aflat e ca si cu scrisul e ca si cu orice success – 10% talent si 90% munca.

De ce scriu asadar? Ca nu cred ca am lamurit-o. Nici pentru mine. Incerc aici, poate imi iese. O chemare launtrica, ce ma macina si nu imi da pace. Un foc nestins care cere apa, mereu. Deci pentru mine. Sper ca intr-o zi sa scriu pentru multi altii care sa gaseasca bucurie, speranta, intelesuri si mistere, alinare si tristete. Singuratate, inadaptare, naiv-optimism, cinism, sarcasm, poate si umor. Eu stiu daca ajunge? Sunt inca prea novice.

Am si citit mult in ultima vreme: Marquez, Faulkner, Woolf, Mustafa (Zully), Grandes, Flaubert, Llosa, Pirandello si inca altii. Cineva mi-a zis ca prea sunt fixat pe sud-americani. Acum ma pregatesc sa citesc Cortazar, dar poate voi mai citi doi trei romani. Adevarul e ca pana acum am regasit ceva din asteptarile mele despre literatura doar in in sud-americanii astia doi: Llosa si Marquez. Sunt influentat de ei? Nu stiu inca. N-ar fi rau daca odata voi fi comparat macar cu unul mai mic ca ei. Tot o sa fie mult. Uite, Faulkner mi-a placut pe alocuri. Foarte variat si original. Woolf originala, dar deloc genul meu de proza. Si stiti, citindu-i am ajuns sa fiu asa de derutat ca mi-am pierdut busola. Propria directie nu stiu care-mi mai e. Desi acum trei luni, cand am inceput primul meu roman, era destul de clar, pentru mine cel putin, ce stil ma cuprinde si ma defineste. Acum cand recitesc, parca vine din alta lume, desi doar am citit mult si am scris putin pe acest blog. Aici, mai mult experimente. Samburi de povestiri, nascociri, aiureli. Chestii ca sa imi dau mana, ici-colo poate putina influenta din ce citeam. Si poate prea multa constientizare a tehnicilor si incercari nereusite de a le manipula.

Ma cam intind. Devine plicticos, si habar n-am daca va intereseaza pe voi cei ce cititi, dar prea ma rodea sa le zic. Si probabil voi continua cat de curand aceasta ars poetica.

PS: N-am zis nimic de ego masturbation. O sa fie curand, va promit. Si mai putin plicticos.

Crampei de timp

Usa s-a deschis atunci cand cu privirile ne-am intalnit pentru ultima oara. Iesind a ramas in urma umbra aromei de vara din ochii ei. Vazusera picuri de miere toropita ce cadeau din streasina de salcam peste obraji. In asteptarea uimita a florilor era linistea stearsa de alunecarea gandurilor catre ultimele clipe de evantai rasfrant. Peste acele petale de timp, praful se asternea incet, iar duhul adierii de munte prevestea mure coapte.

Am coborat auzind frunzele vorbind cu pasarile. Zana lor este pe drum, va veni cand eu voi ajunge jos. Dar tu sa stai aici, ispita lemnului verde te va pazi de alunecarea in rapele uitarii.

Asteptarea nu va fi niciodata mai placuta. Dupa ani, lumina aromei de vara din ochi va straluci peste amintirile noastre.

A crescut prea repede

Albert. Era numele dupa care il cunostea toata lumea. Eu il stiam de Berti. Cand l-am intalnit acum cincisprezece ani mi s-a prezentat drept Albert.

Berti! Berti! Zulufii blonzi jucand peste ochii de culoarea perelor parguite pe care le vedeam toamna in livada lor, prevesteau ca acea frumusete de copil va dainui anilor. Care au trecut mai apoi si am intalnit acei zulufi pieptanati cu grija cochetului de la douzeci si trei de ani. Ioana il striga Berti si asa i-a ramas numele si pentru Diana cea cocheta acum.

***

Pasii grei veneau pe covor. Covorul nu mai era curat acum. Pantalonii era negri. Fustele la fel. Se adunau in jurul mesei langa cutia maron. Era lunga. Toti mergeau sa il imbratiseze pe Berti. Mai apoi au plecat. Eu am stat cu bunicul care nu putea sa mearga. Eu am avut grija de el. I-am luat cartea, cand a adormit, asa cum mi-a zis Berti. Au veni mai tarziu si am mancat cu totii. Unii erau tristi, altii erau veseli. Berti nu vorbea. Ma privea din cand in cand. A plans de cateva ori. Am plans si eu. Mi-au zis ca mami o sa doarma si ca pleaca la Dumnezeu. Adica a murit! Nu-i asa?

***

- Totusi e doar o copila de patru ani, trebuia sa o ia si pe ea, batranul se putea descurca si singur.

- Draga, poate a vrut sa evite sa o expuna la toata chestia asta.

- Bine, dar atunci trebuia sa o trimita de acasa.

- Pai si ce ii spunea dupa aia de Ioana?

***

Azi e prima ta zi de scoala, sa fii cuminte si sa faci ce ti se spune! Stia ce e scoala de la prietenii mai mari.

Berti mergea la serviciu si venea intotdeauna la 5. Diana venea de la scoala singura la 2. Pana la 5 isi facea temele. Si apoi vorbea cu Berti. Uneori mai faceau si teme impreuna. Diana vazuse la televizor tati care se recasatorisera si l-a intrebat intr-o zi daca vrea si el sa faca asta. Tu vrei asta, a intrebat-o. / Nu stiu. Dar as vrea sa mai am si eu o fata cu care sa vorbesc. Fetele de la scoala nu ma plac. Zic ca sunt rea. Eu doar le zic mereu ce imi trece prin cap. Crezi ca e rau? / Nu e nimic rau sa fii sincer, dar oamenii se sperie uneori de adevar. De aceea te evita. / Dar tu nu ma eviti desi uneori te sperii, ca acum cand te-am intrebat daca vrei sa te recasatoresti.

***

Diana si Aria veneau des acum impreuna si Berti nu mai trebuia sa stea de vorba cu Diana in fiecare seara. Erau Diana si Aria. Mai tarziu au aparut Mihai, Alex si altii. S-au schimbat.

“Stiu ca e greu acum cand e adolescenta, dar ma intreb cum as putea sa ii usurez suferinta. Cred ca ar vrea sa ma recasatoresc. Stii ca ma intalnesc cu Amalia de multi ani. Chiar si Diana stie, si o place pe Amalia, cred eu. Dar eu nu ma simt pregatit acum. Si baietii cu care iese, ma cam sperie uneori, dar ea pare atat de sigura pe ea. Parca nici nu e adolescenta. A crescut prea repede.”

***

- Nu stiu ce sa zic, suntem de 5 ani impreuna dar stiam ca o sa o faci. Nu m-ai iubit cu adevarat niciodata. In tacerea lui se citea vina dar livada lor absorbea totul in frunzele galbene ale perilor

- Da poate ca nu, dar nu vreau sa te mai mint. Vreau sa fiu singur o perioada.

***

Maine plecam la facultate. Riri iti dai seama ca o sa fim ca doua curci bete prin orasul ala mare? Stii ce m-a speriat cand am fost acolo. Asa multa lume si toate blocurile alea. Si noi o sa stam intr-unul. Stii cine mai e coleg cu mine? Alin de la 12 G. Da, nu-mi vine sa cred ca a luat si el. I-am si zis – bai gaga tu la Litere, ce cauti tu, esti vreun poet ascuns? Si stii ce mi-a zis? M-a lasat fara grai, pe mine, iti dai seama? Cica el nu trebuie sa dea socoteala unei poame, fetele ca mine nu merita atentia lui. Auzi fata, ce gaga sa-mi zica mie poama.

Pai daca tu l-ai facut gaga. Eu cred ca va placeti, Didi.

Fugi de-aici, nici sa n-aud. Tocmai ce am terminat-o cu Toma, care s-a dus cu fufele lui cu tot in Anglia. Sa praduiasca pe-acolo cluburile. Mai trebuia sa ii dau si un sut in fund cand am aflat ca s-a vazut cu Adela.

Si azi e ultima mea insemnare in Jurnalul de acasa: Riri si Didi vor cuceri lumea buna, vor citi cu marii poeti ai tarii, vor dansa cu marii actori ai tarii si vor fi cele mai de succes fete din Bucuresti. Riri adica Aria a intrat prima la Design. Eu, adica your truly, Didi voi studia Limbile Romanice. O sa ne distram si o sa imi fie dor de Berti. Ne vedem in Jurnalul de capitala.

***

In acea prima zi, am ajuns acasa, la 5 ca de obicei. Desi si in orasul nostrum mic e mai aglomerat acum ca multi si-au luat masini, eu vin pe jos si ajung mereu la 5. Cheia a rasunat scurt in broasca, la fel ca intotdeauna, usa s-a deschis la fel, frigiderul zumzaia molcom cum o face de douazeci de ani. Aerul e curat, ca am lasat geamul deschis. Vine ploaia, trebuie sa il inchid. La baie taraie robinetul, o sa il repar zilele astea. Sunt cativa tantari. Pe usa ei scrie “beware chica mala”. Nu a fost ea rea niciodata, doar a crescut mai repede. Am intrat in sufragerie. Linistea ma intampina, neincetata departe de ea. Am deschis usa de la dulap. Mi-am amintit de albumul cu poze. De fapt cele 20 de albume cu poze ale lui Didi si unul al meu. Ea zicea mereu sa avem mai multe poze cu mine, dar eu nu vroiam. Imi placea mie sa ii fac ei. Am deschis albumul meu. Am plans de cateva ori. Ultima pagina. Inghesuite de-a valma. Le frunzaresc, imi amintesc si cand le-am facut pe majoritatea. Era un Leika. Am luat cutia lui si l-am potrivit. Pe ploaie de pe deal pot sa fac multe poze bune de la 5 la 7 seara. L-am sunat pe Gigi, mi-a zis ca a vazut-o pe Didi, coheta in gara impreuna cu Riri. I-am zis ca merg pe deal sa fac poze. Mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Apoi am sunat-o si pe Amalia, mi-a zis: Ce-ai asteptat atata? Mama m-a tot intrebat ce astepti tu de la viata. Eu i-am zis mereu ca sunt fericit. Iar acum sunt trist. Dar o sa merg pe deal sa fac fotografii si apoi Amalia o sa vina pe la mine sa gatim impreuna.

***

Poate avem o sansa, acum ca micuta impielitata a plecat. Si chestia cu fotografiile. Bine ca s-a dus sa le faca. O sa ploua, trebuie sa iau un taxi pana la el. O sa gatim retete indiene azi, asa a zis. Poate mai avem totusi o sansa.