Mangaind sanul perfect de sub talpa umeda a lui Rudolf

Mi-ar fi placut mie ca asta sa fie titlul unei povestiri sau unui roman (de ale meleJ). De fapt descrie doar o literala indeletnicire repetata de nu-stiu cate ori in doua zile. Si daca ar fi fost sa fie un titlu nu e nici pe departe atat de delicios ca acesta: ”Castelul printesei de caramel”. Caci despre el e vorba, nu despre Rudolf, melcul politemporal. Scriu despre asta pentru ca e o carte care mi-a placut. Si-apoi pentru ca desi nu il stiu pe Eddie decat dintr-un post de-al lui Zully (dar nu impartasesc in totalitate recenzia ei) simt ca orice tanar scriitor roman merita sa aiba partea lui de atentie, macar de la unul care aspira sa debuteze si el. Nu pentru ca eu as fi critic literar si nici vreun cititor cu state vechi. Quite the opposite.

E ciudat ca pe filiera FHM exista doi tineri scriitori romani pe care ii admir – Zully si Eddie. Desi FHM e doar un loc de munca pentru ei (cred, dar nu 100%), scrierile lor au ceva din acea revista, macar asa cum o percep eu. Un erotism discret, combinat cu puternice note ironice si cu puseuri licentioase. Uneori simbolism sexual, alteori emotii senzuale.

Castelul de caramel al printesei de caramel e o poveste alerta si nu e poveste. Ritmul e foarte sustinut, chiar prea, uneori. Densitatea scrierii este atat in actiune cat si in stil si metafore. Uneori cateva pagini ma oboseau de trebuia sa ma opresc. Sa reflectez putin. Sunt multe mesaje condensate acolo si imens de multa ironie. Dar este si dragostea, visul, idealul, frumusetea, “delicatetea” (na Zully, citat), dar si intimitatea unor personaje originale. Fantastic, catre supra-realist.

Cam multe cuvinte pretioase pentru o carte deloc pretentioasa. Superba, scurta si destul de grea de digerat, dar foarte lina la citit. Stiti zicerea aceea cu ce ramai dupa o carte – socat, mirat, pe ganduri, entuziasmat, plangand, razand etc. Cum am ramas eu dupa Castel? Sa zicem ca nu mi s-au taiat picioarele citind-o, dar a fost o lectie maiastra pentru un condeier aspirant. In multe feluri pe care nu le dezvolt aici.

E o carte ca atunci cand esti copil si primesti de la un strain o caramea. Buna, foarte buna, cea mai buna. Ai mai vrea una, dar nu mai ai. Si ramai mereu cu gandul la ea.

In cautarea lui Radu

… cincizeci, saizeci, saptezeci, optzeci, nouazeci, SUTA!!!! Cine nu-i gata il iau cu lopata!

Forfota picioarelor pe pietrele ingropate in pamantul batatorit de miile de pasi, zecile de biciclele si masinile razlete, ridica praful nevazut, iar firele de iarba ascunse de intunericul aramit de watii publici care cadeau spre noi prin norul incandescent arzand in roiul gazelor de noapte incurcate de zecile de luni intinse in linie dreapta intre fire negre, ascundeau trupurile noastre ingropate de emotia blocstartului din care trebuia sa sprintam catre stalp. Cel mai bine iluminat pentru a alunga teama celor care se faceau.

Radu si cu mine stateam acolo, una cu desisul de buruieni amagite de reavanul malului garlei. Inchipuiti-va garla ca o apa pana la genunchi, maloasa si plina de broaste cu doua maluri care incapeau intr-o saritura din alergare a oricaruia din noi, care la 12 ani, bateam serile de la marginea acelui vechi oras, printre casele bunicilor si stalpii cu mii de wati pe care Ceasescu nu ii oprise inca.

Ma ascundeam mereu cu Radu, care nu fusese gasit niciodata. Pe langa sprintul iute, Radu gasea cele mai bune locuri si disparea, si eu odata cu el, de ajungeau ceilalti sa ne caute la cateva strazi distanta. Old Death hoinarea prin padurile din povestirile lui Karl May si putea disparea si in desertul fara cactusi al Arizonei. De la el furase Radu secretele amestecate ale camuflarii indienilor, padurarilor din nord si fratiei cu natura.

Asteptam sa se duca Bogdan in cautarea celorlati, iar noi ne taram incet prin desis si praf si nu puteam fi deosebiti nici din apropiere.Radu porni scurt, in doua secunde era langa stalp, se scuipa cu galagie si atunci aparu Bogdan care ii prinsese pe Raluca si Edi. Prea tarziu pentru mine, alunecasem in mal. Urmam sa ma fac. Stiam ca o sa dispara. Auzeam cele douazeci de voci indepartandu-se sau sasaindu-se a liniste.

M-am intors si am deschis ochii. Teama ma invaluia ca gazele stalpii cu luni. Nimic, tipenie. Cativa lilieci, falfaindu-si amenintarea. Am alergat catre gardul de la tanti Aristita, steam ca acolo merg multi. Am prins trei. Mai ramasesera multi care m-au pacalit apoi. Am numarat, lipsea Radu. Radeau: “voi care sunteti cei mai buni prieteni si nu poti sa-l prinzi?”. “Pai, m-am uitat unde ne ascundem noi si nu e.” L-am strigat -nimic. Am inceput sa caut in timp ce ceilalti mai aruncau glume, vorbeau de balciul care sosea a doua zi cu lanturile, balerina, lu’ Ovidiu ii placea vata pe zahar, lui Bogdan sa alerge caii, Ralucai … glasurile se pierdeau in semintuneric – ziceam incet: “hai Radule ca te las pe tine – iesi ca oricum are cine sa se faca daca ma intreci”.

“Nu il gasesc” m-am intors la ei. “Unde sa-l mai cautam? Pai poate in desisul de papura de la nea Vasile.” Am ajuns cu totii, am intrat tinandu-ne de mana asa cum ne invatase Radu ca sa nu dispara niciunul din noi. Am rascolit lastarisul umed. Nea Vasile iesea cu pusca sa impuste dihori, uneori noaptea ne chema si pe noi acolo sa stam la panda sa-l vedem cum ii lua. Usa scartai, ramaseram pe loc si vazuram pusca batand in lumina lunii. Ne-am oprit. Le-am soptit: “lasati-ma pe mine sa vorbesc ca ma stie, daca miscati, trage, crede ca sunt dihorii - Nea Vasile, nu trage suntem noi ne jucam v-ati ascunselea si il cautam pe Radu care a disparut!”

Pacanitul surd al pustii trimise catre noi ace de gheata. Incepura sa fuga tipand. Pusca continua asaltul, ei cadeau razleti prin papura. Ma lasai la fund doar cu scafarlia deasupra apei. Era doar o unda lina care inainta. “SSST. Nu misti. Sunt eu. Sunt banditii lui Maloy. Taci si vino dupa mine.” Radu ma tragea incet de tricou si eu imi propteam picioarele in malul fundos pana inghetam de teama ca ma inghit adancurile sau ca ies prea tare in bataia carabinei. Totusi, inaintam incet cu spatele, ajunseram aproape de malul de la rasarit, eram ascunsi de stufaris de tot. Linistea ne inconjura ca o mama blanda si protectoare. Ogarii lui Maloy se apropiau pe apa. Radu scoase arcul si ochi. Cazura doi. Ultimul l-a luat cu lama pana-n prasele. Radu, s-a intors catre mine, si atunci i-am vazut ochii sangerii in lumina lunii, watii publici se stinsesera – era prima oara cand dictatorul ii oprea – si imi spuse: “Acum ne vom face nevazuti. Trebuie sa asteptam ziua.” Nu i-am simtit rasuflarea, Radu imi povestise ca Old Death insela de multe ori indienii tineri prin lipsa de suflu. Isi opera inima. L-am luat de mana, nu avea puls. Ne-am intins in mal.

Lanterna ma orbi si atunci bunica striga de la poarta. “Haideti la culcare ca e miezul noptii.” A doua zi, gasira 18 copii morti in stufarisul lui nea Vasile, care era plecat la vanatoare si nu a venit decat a doua zi, cu tovarasii de vanatoare cu mistretii si caprioarele cazute in padurile Neamtului. Militia nu a putut explica moartea copiilor cazuti de gloante de carabina care nu se mai fabrica de o suta de ani. Eu am mers cu unchiul care ma gasise aproape inecat in mal la Militie sa le povestesc. Rasera de povestea mea si ma intrebara unde e Radu. “Ascuns”, le-am zis. “A ramas acolo.”

N-a fost gasit niciodata.

Iaromir cand caldura incinge pietrele

Baga mana stanga subtire printre ulucii rari ai gardului si cu o miscare cunoscatoare apuca ivarul portii si il dadu la o parte in timp ce cu dreapta impingea hotarul de lemn intre ulita ingusta pietruita si atarnata intr-o rana pe coasta culmii si taramul de praf uscat batatorit al teritoriului niciodata calcat de noi. Cu teama paseam incet pe vine cu rasuflarea taiata intrand pe sub crengile boltite ingreunate de incarcatura de roscove de vara tarzie pe care uneori le foloseam la jocul de “farfa”. Iaromir ne astepta acolo ca in alte seri. Dar de data asta ne-a invitat el insusi inauntru. Pamantul meu este bine-primitor pentru cei care asculta minunile de pe dealul Visarii.

Bunica imi spunea ca Iaromir aparea prin sat rareori, intr-o pelerina veche maro care pastra inca semnele vremilor acoperite de umilinta decaderii oamenilor care o priveau: Sa ne fereasca Dumnezeu de asa nenorociri. Ce baiat destept si uite cum a ajuns. Bunica ne-a zis ca el era student la Iasi, dar ca intr-o seara a iesit pe strada in pielea goala si a strigat "nu stiu ce". L-au luat si l-au dus la Socola sa isi linisteasca mintile. Are o sora care ii trimite bani si mancare. Maica-sa saraca a fost si ea nebuna.

Seara in lunile de vara cand caldura incinge pietrele, auzeam urletele lui Iaromir. Ne furisam pe langa gardul lui si la lumina focului il vedeam dezbracat dar in cizme de cauciuc pana la genunchi si cu membrul flasc, una din primele noastre viziuni reale ale nuditatii umane aproape complete. Sorin era cel mai curajos si el ne-a zis ca intr-o seara tarziu s-a strecurat pana la usa lui si inanuntru a vazut praful indienilor Navajo risipit printre colinele lumii, el fumand pipa pacii cu seful de trib. Intr-o alta seara l-a vazut band ceai cu samuraii, iar intr-o alta razboindu-se cu canibalii din Papua. In noaptea aceea, Sorin ne-a spus ca mai sunt trei povesti pe care are sa le spuna Iaromir. Ne chemase in acea seara la el sa ni le povesteasca. A doua zi aveau sa vina din nou sa il ia. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci dar de cate ori merg la bunica, imi povesteste ca in noptile de vara cand caldura incinge pietrele chinuite el este acolo pe culmea lui declamand in limbi necunoscute si intonand incantantii ciudate.

Prima poveste a fost a lui Celosghi, baiatul cu parul rosu care putea sa se transforme in peste. A doua poveste a fost a Lirei care putea sa vorbeasca cu pasarile. Ultima a fost a noastra intorcandu-ne acasa. La jumatatea drumului, in mijlocul poienii de deschise o vale su apa si nu am mai putut trece. Celosghi, s-a facut peste si a inotat pe celalalt mal. Ajuns acolo s-a intalnit cu Lira care a vorbit cu pasarile cele mari. Ele au venit si ne-au trecut apa. Mai departe am mers pe colina cu miresme de sange de taur si am vazut coridele spaniole. Dupa ultimii copaci de intindeau campiile catalaunice si am vazut o mare batalie. Cand armatele s-au retras noi am putut trece si am ajuns pe trecatorile din munti. Aici strajuiau cavalerii cu crucea si capul si ne-au lasat sa trecem doar cand am jurat ca vom pastra secretul trecatorii. Cand am coborat muntele am vazut ulita satului si luminile de la casele noastre. Bunicii ne asteptau toti la porti. Cand am ajuns acasa ne astepta mancare si paturi pregatite. Iaromir dormea linistit, noaptea tocmai se racorea, venise toamna.

Ego masturbation

Cum am promis in ciclul asta de ars poetica trebuie acum sa vorbesc si despre asta.

Cand am inceput eu viata mea corporata si invatam intr-ale jobului cate in date si in prezentari, "colega mea mai mare", adica sefa mea, ma amuza uneori cu povestiri de la intalnirile ei de afaceri cu mari personalitati din lumea advertisingului si media. Cum asta e o lume aparte de reusite fara mediocritate si plina doar de talente implinite, multi din cei cu care ea se intalnea aveau o mare (chiar foarte mare) trasatura comuna. Colega mea o numea simplu: ego masturbation. Acum, nu stiu daca trebuie sa traduc, e destul de clar: orgoliu, vanitate, fudulie, prea plin de sine, etc. combinatie cu o apetenta speciala de a-si etala si gadila aceasta inzestrare naturala. Da, multe cuvinte pt asta, dar vroiam sa stiti de unde vine.

Deh, ce legatura are asta cu mine si cu ars poetica mea? Pai ce sa aiba cand un condeier aspirant isi face ars poetica? De exemplu ca doar un scriitor consacrat poate sa aiba o ars poetica, nu? Altfel suna a ego masturbation :-). (Mama ii zice: "te crezi tu al mai destept din lume"). Dar chestia poate e si mai profunda dincolo de :-)-urile ei. Se spune ca cei mai ratati dintre scriitori (de fapt doar niste condeieri aspiranti cu totii) sunt chiar cei care scriu din orgoliu ca sa arate ce tari sunt ei si sa ajunga faimosi si bogati si sa tina prelegeri in aule universitare etc. Ei de asta mi-e mie frica, daca totul e doar o farsa a ego masturbation-ului meu propriu si de fapt nu ma intereseaza decat sa am faima si glorie? Exista, stiu, o simt, dar ce pot spune e ca nu asta am simtit prima oara, ca nu asta a fost samanta acestei porniri. Ca da, as vrea sa fiu un scriitor cunoscut, caci scriind numai pentru mine poate fi plictisitor, de fapt. Ca as vrea sa ating sufletele si vietile oamenior, sa gaseasca inspiratie, raspunsuri sau magie in cartile mele. Daca voi ajunge macar pe-aprope nu stiu. Dar stiu ca nu e nimic care sa ma opreasca sa incerc. Iar daca reusesc ce premiu mai mare pentru un ego masturbator? :-)