Crampeie paralele

Sunt oameni pe care ii cunosti din alte surse. Ii vezi prin ziare, pe la TVu, pe strada (mai rar, ce senzatie, “am vazut-o azi pe X la nustiucare cafenea”, iti dai seama?). Sau de la prieteni comuni, sau din auzite, sau din citite. Si uite asa daca devin destul de prezenti in viata ta incepi sa ai o imagine despre ei (da, da, ca un fel de brand) si chiar daca n-ai nicio treaba cu ei, tot iti ocupa o xime din minte. Sau tot asa pot sa ajunga sa ocupe mai mult si atunci ajungi sa vrei sa ii cunosti, lucru care se intampla uneori voit, alteori intamplator. Poti sa fii norocos si sa dai peste viitori buni prieteni, peste viitori dusmani, sau peste “lei morti” (ii apartine lui Marquez, despre cartile pe care le termina de scris, de fapt el zicea ca ii apartine lui Hemingway), nu te mai intereseaza deloc apoi. Se intampla ca de multe ori imaginea aia pe care o ai sa nu se potriveasca cu ce intalnesti.

De curand printr-o imprejurare mai degraba provocata de mine, am ajuns sa cunosc o persoana pe care voiam sa o cunosc de mai mult timp. Pentru ca imi plac lucrurile zise de ea. Sa ne limitam la atat. Prea multe detalii strica. Dar ce nu strica sa zic este ca am fost uimit sa gasesc altceva decat imaginea mea mentala. Poate o naturalete diferita, poate mai putina incrancenare, poate doar aparente, who knows… A fost doar o ora de vorbit planuri. Ale ei. Planurile le stiam, motivele le-am inteles acum, au un sens, si cred ca e ca atunci cand intelegi un om, e frumos sa vezi in viata lui, in durerea lui, in suferinta lui, in lupta lui, si in dorinta de a se rupe de o lume care l-a facut sa fie ce este. Foarte interesant – pe un scriitor il face ceea ce este nu doar talentul si munca lui ci si tot ceea ce lumea din jur trimite catre el. Toate experientele, toate intamplarile. Care nu sunt mereu izvorate din actiunile lui. Si daca acest scriitor vrea sa se rupa de lumea asta, in care a suferit si in care nu vrea sa se adapteze, sau nu poate, cum va fi el? Mai bun, mai rau? Cum ar fi fost Eminescu fara Veronica, sau Creanga cu un tata abuziv, sau Caragiale intr-un oras german?

Lumi diferite. Se face ca te duc viata si dorintele tale catre lumi total paralele cu a ta. Poti sa fii fericit, cu o casa buna, o familie implinita, sa ai un job misto si sa cunosti atat de putine. Si cand te intalnesti cu lumi paralele cu viata ta de corporat tipic (dar usor atipic :-)) stai si te intrebi. Ba, care e lumea reala – aia frumoasa in care traiesc eu preaplin, sau aia in care vezi batrani interesati de carti, intelectuali aparent ratati de varsta a doua cu joburi de doi lei care alearga dupa reduceri la carti, tineri cu pretentii de prime done boeme sau cu rebeliune asumata in uniforma, cu alternativul lor expandat ca sa imi arate mie care port camasa si cravata ca eu nu apartin acelei lumi? Nu-i dispretuiesc, dar stiu ca asa pare. Nu sunt de acord ca poti sa incadrezi dupa haine, sau dupa atitudini sau dupa interese. Am cunoscut poeti ratati, cititori veroce, si cultivati literar acolo unde te astepti mai putin in lumea asta corporata. La Bookfest nu erau asa multi din corporatii astia falsi care sufera pe ascuns cand citesc Jane Austen. Era o alta lume, si ce era ciudat, mi se parea cu nu e reprezentativa pentru cumparatorii mainstream de carti.

Si de aici intrebarea, iar???, pentru cine scrii? Lasa pentru tine, asta e vrajeala. Pentru altii – care sunt aia? Studentii de la litere, intelectualii ratati care isi iau haine de la second hand si carti de la lansare, corporatii care sufera pe ascuns? Pentru cine, pentru toti astia? Si ce naiba sa le spui sa aiba sens pentru toti?

PS: multumesc celor care ma citesc (stiu, vreo cinspe oameni pe-acolo) si celor care ma incurajeaza. Le multumesc celor care ma inteleg si celor care nu ma inteleg. Ii multumesc lui Zully pentru cartile pentru Taisa (au fost bine primite, Zully :-)). Le multumesc celor care nu se vor supara ca imprumut din viata lor ca sa scriu si celor care se vor supara. Dar voi scrie mereu, no matter what. Chiar si putin. Merita tot.

Tarta cu iubire de afine

Toate cele trei fug. De sine, de sot si de tata.

In Plenitudinea vietii, Edith Wharton exploreaza iubirea de dincolo de moarte a unei femei cu un mariaj care nu trecuse niciodata de sufrageria sufletului ei catre dormitoarele si iatacurile ascunse si intime in care sotul cu cizme care scartaie pe podea ar fi descoperit cele mai minunate comori. Dar emotiile ei, pusa in fata sufletului pereche in viata de dupa moarte, se indreapta in mod bizar catre sotul cu cizme care scartaie pe parchet. Un mister lasat in urma povestirii este unde e dragostea in comorile ascunse in strafundurile sufletului sau in trairile de suprafata ale obisnuintei si uneori platitudinii de zi cu zi?

Oare nu la fel fugim si noi toata viata catre alte iubiri care nu ne sunt date si despre care credem ca pot ajunge in acele ascunzisuri pe care noi insine nu le putem descoperi sau dezvalui?

Elizabeth fuge de ea insasi, de-abia iesita dintr-o relatie, si de o noua iubire cladita pe cenusa celei de dinainte. SueLynn fuge de sotul politist alcoolic care o venereaza. Leslie fuge de tatal ei care o invatase tot ce stia sa faca: sa joace poker. Filmul dezvolta straniu si (foarte) lent aceste trei incercari de scapare ce se termina invariabil acolo de unde pornisera, ca si in “Plenitudinea vietii”. La cei parasiti, dar nu mor cei care fug ci cei de care se scapa.

Elizabeth este singura care nu ingroapa pe nimeni si nici macar mugurele de iubire cu Jeremy la care gaseste tarta cu afine dulci acrisoare ale unor noi emotii. Iubirea cu gust de afine din My Blueberry Nights se dezvolta incet si asteptat. Linia povestii e simpla si lenta. Partea masculina a multor cupluri nu va rezista lentorii filmului, dar pentru ochii mai experimentati, locul central si lin il joaca trairi ale personajelor captate minutios. Cele trei actrite sunt fascinante, iar Norah Jones este nascuta pentru rol. Jude Law este acelasi britanic ravasit in NY ca si in Alfie (fara fuga dupa femei). Coloana sonora este exceptionala si pentru ca nu sunt familiarizat cu Norah Jones, muziciana, mi-am promis sa o ascult (si la sugestiile printului de caramel Eddie).

Recomandat doar la corazonisti, My Blueberry Nights, este pe alocuri excelent filmat si cu actrite care pot ravasi atat in rol cat si in frumusete.